Pe fondul nemulţumirilor sociale, România şi Bulgaria rămân în urmă din cauza reformelor amânate

Furia populară dezlănţuită la sfârşitul lunii februarie în Bulgaria, faţă de politicile de austeritate întreprinse de guvernul condus de Boiko Borisov, aminteşte de protestele foarte asemănătoare din România, din urmă cu un an, din aceleaşi cauze, şi care au dus la căderea guvernului lui Emil Boc. În aceste două ţări au fost amânate ani de zile reformele necesare, astfel că România şi Bulgaria nu au fost bine pregătite la momentul înfruntării crizei de la nivel global, relatează miercuri publicaţia elveţiană Neue Zürcher Zeitung, în ediţia online.

În cele două ţări exista deja o nemulţumire generalizată legată de măsurile de austeritate luate de executivele de la Bucureşti şi Sofia, care au încercat astfel să scutească populaţia de o 'tragedie greacă'. Mulţi analişti occidentali consideră că cele două guverne au făcut multe lucruri bine: au înfruntat realităţile crizei, însă nu au reuşit să facă ce şi-ar fi dorit. Corespondentul de la Praga al publicaţiei citate semnalează că Bulgaria a trecut chiar printr-o situaţie mai dificilă decât România, şi a trecut prin criză fără niciun ajutor străin, şi cu politică fiscală extrem de strictă.

Guvernanţii din Bulgaria şi România nu se aşteptau nicidecum la entuziasm popular faţă de măsurile de austeritate, însă sperau cel puţin ca oamenii, care cunoşteau situaţia din Grecia, să înţeleagă cât de cât realitatea economică, iar ei să reuşească la rândul lor să conducă ţara pe calea stabilităţii, cu măsuri a căror lipsă de popularitate să fie uitată până la următoarele alegeri. Însă nu numai politica de austeritate cerută de criză a fost cea care a dus la discreditarea guvernelor de la Sofia şi Bucureşti: în multe alte state din Europa centrală şi de est trebuie făcute de asemenea economii, însă nu au existat astfel de demonstraţii şi proteste, atât de violente. Cel mai relevant exemplu pentru forma strictă de gestionare a crizei îl constituie probabil statele baltice: au fost poate chiar mai puternic lovite de recesiunea economică, însă acolo s-a reuşit, potrivit agenţiei de calificare a riscurilor Fitch, să se întrevadă relansarea puternică a economiei.

La izbucnirea crizei globale din 2008, în România şi Bulgaria au apărut limpede repercusiunile realităţii: spre deosebire de ţări central-europene precum Slovacia sau Polonia, dar şi de statele baltice, după căderea cortinei de fier, acestea au pierdut prea mult timp în confuza tranziţie către democraţie. În loc să se cristalizeze forţele politice democratice, care aplice reforme politice şi economice concrete, cei care au dominat scena politică au fost nomenclaturiştii din eşalonul doi al partidului unic. Un rol minor a avut astfel 'ambalajul' în care au apărut - fie ei socialişti rafinaţi sau liberali, semnalează cronica citată.

În cele două ţări nu au existat însă grupuri relevante de disidenţi, pe ale căror idei să se fi putut baza o nouă ordine democratică. Fosta Cehoslovacie a avut, spre exemplu, Charta 77, Polonia a avut Solidarnosk, iar în statele baltice au avut loc mişcări puternice, care luptau cu toată puterea pentru independenţă, chiar când prăbuşirea URSS încă nu era clară. În Lituania a existat un consens la nivelul tuturor partidelor politice cu privire la ieşirea de sub sfera de influenţă rusă, protecţia militară a NATO şi cea economică a UE, iar reformele de care era nevoie, oricât de dureroase, au fost făcute indiferent de cine se afla la guvernare: obiectivul era clar, iar populaţia arăta că este dispusă să sufere, pentru a-l atinge. Aderarea la UE, care a fost un succes în sine, a fost urmată de o perioadă de creştere semnificativă, drept răsplată, şi astfel, aceste ţări au putut înfrunta mai bine criza care a urmat.

O astfel de linie politică limpede a lipsit atât în România, cât şi în Bulgaria, pentru că în aceste ţări, consemnează sursa citată, elitele postcomuniste, vopsite în diferite culori politice, se ocupau cu delimitarea zonelor de influenţă şi asigurarea privilegiilor. Reformele serioase fie nu au fost nici măcar demarate, fie au fost de la bun început îngreunate de complicatele relaţii de putere. Frecventele schimbări de guvern - numai în Bulgaria au avut loc şapte între 1990 şi 1997 - şi lupta pentru putere au afectat continuitatea oricăror transformări. Şi astfel s-a dezvoltat un cerc vicios: după fiecare dezamăgire, electoratul căuta câte un nou 'mesia' care să scoată ţara din mizerie, iar pentru că nu a existat niciunul la îndemână, revenea la putere un fost nomenclaturist care se prezenta drept social-democrat, notează sursa citată. În aceste condiţii, cultura politică nu a făcut aproape niciun progres. Deşi politicienii nu se bucură niciunde în Europa centrală şi de est de un veritabil prestigiu, pentru că prea puţini dintre ei îşi văd funcţiile ca fiind în serviciul public, prăpastia dintre 'casta' celor puternici şi masa populaţiei este deosebit de mare în statele din sud-estul Europei.

Istoricul britanic Tom Gallagher scria că, de-a lungul istoriei, românii au fost priviţi mereu de cei care i-au condus - fie ei străini sau autohtoni, şi indiferent de regim - drept supuşi. Situaţia este asemănătoare în Bulgaria, şi pentru că experienţa suportării jugului otoman şi a regimului totalitar ulterior este comparabilă cu cea din România. Statele din Europa centrală şi de est, care au ajuns rapid la un consens politic cu privire la direcţia schimbării, au avut, în anii 90, relativ mult timp pentru a pune bazele stabilităţii ulterioare. În România şi Bulgaria s-au adunat însă mai multe lipsuri, într-un amestec periculos.

După anii pierduţi, în care nu au fost luate măsuri pentru schimbări semnificative, acestea au trebuit să fie reluate sub presiune, şi în contextul deloc favorabil al crizei globale. După aproape două decenii de transformări sociale constante şi nesiguranţă economică, populaţia nu a mai fost pregătită pentru măsuri drastice, aşa cum au fost luate ele în alte ţări, la începutul perioadei de tranziţie. La izbucnirea crizei din 2008, oamenii au avut parte de noi dezamăgiri, pentru că oligarhia politico-economică transformase administraţia publică într-un magazin cu autoservire, iar marea parte a populaţiei nu a văzut niciun avantaj al reformelor. Dezamăgirile repetate au spulberat orice iluzie că politicienii aleşi ar avea altceva în vedere decât îmbogăţirea personală şi acumularea de putere. Apelul actual lansat în Bulgaria, pentru un sistem cu totul nou, însă pentru care aproape că nu există vreun concept concret, este de fapt expresia unor frustrări majore.

Amânarea reformelor şi jecmănirea statului de către oligarhie au împiedicat şi formarea unei clase medii, care să fi oferit perspective pozitive ale tranziţiei. Sărăcia este mai extinsă în România şi Bulgaria, decât în alte state din Europa centrală şi de est, iar diferenţele dintre cei înstăriţi şi cei nevoiaşi sunt tot mai profunde, astfel că populaţia nu poate manifesta deschidere faţă de reforme. La momentul aderării la UE, starea rudimentară a reformelor - şi nevoia derivată, ca Bruxellesul să supravegheze procesul de relansare - a trezit şi mai multă neîncredere faţă de avantajele integrării europene, odată cu sentimentul unui tratament nedrept. Rezultatele unui sondaj arătau că procentul din populaţie care are o părere bună faţă de UE este semnificativ mai mic în România şi Bulgaria, decât în Polonia sau Estonia. În general, problemele cu care se confruntă statele europene din est nu sunt diferite de cele din restul Europei centrale şi de est, însă aici problemele au apărut treptat, ceea ce a făcut mai uşoară abordarea lor, şi au crescut şansele de succes. În România şi Bulgaria s-au adunat însă prea multe greutăţi, dintr-o dată, conchide sursa citată.