Românul închis 8 ani în iadul puşcăriilor chineze eliberat pentru a fi prins într-o nouă dramă. Acuzaţii pentru Predoiu, mesaj emoţionant către români

Profesorul clujean Marius Balo, închis timp de 8 ani în iadul puşcăriilor chineze după ce a fost păcălit să accepte 80 de dolari de la un bărbat care i-a folosit paşaportul în scopuri infracţionale, a fost finalmente eliberat. La termen, după ani de coşmar, căci statul român a eşuat să îl aducă în România pentru a îşi ispăşi aici pedeapsa.

Ieşit din închisorile chineze unde, precum se ştie, drepturilor omului sunt o glumă sinistră şi unde a îndurat umilinţe şi regim dur, românul s-a trezit captiv în Shanghai-ul băgat într-un lockdown de tip comunistoid. Rapoartele despre lipsa de alimente şi revoltele izbucnite în Shanghai sunt omniprezente, iar Balo s-a trezit şi el prins. Zborurile spre casă i-au fost anulate şi e prizonier în camera de hotel.

De acolo, românul a adresat, prin intermediul Epoch Times, un mesaj românilor. Dar nu numai confraţilor săi printre care Marius Balo îşi doreşte enorm să se întoarcă, ci şi ministrului Justiţiei, Cătălin Predoiu, pe care Balo îl acuză că practic l-a folosit. Mai exact, după eliberare, profesorul clujean i-a scris lui Predoiu iar acesta a decupat o bucăţică din mesaj - cea care îl avantaja şi îl ajuta la PR - şi a dat-o presei. Revoltat, Balo acuză faptul că mesajul său a fost trunchiat şi folosit cu cinism şi îi cere lui Predoiu, dacă tot a comis o indiscreţie, să publice întregul sau e-mail, nu doar bucăţica ce i convine.

Redăm integral mesajul pe care Balo ne-a rugat să îl transmitem românilor

"Iubiţii mei,

Vă scriu din nou din Shanghai. Pe 27 martie, am fost scos dintr-o cuşcă şi apoi ferecat într-o alta. Aceasta din urmă ce-i drept e mai frumoasă: are cearceafuri albe apretate, cabină de duş şi mic dejun inclus, pe care chiar îl mănânci cu plăcere. Însă tot închis sunt, deoarece întreg Shanghai'ul, o aglomerare urbană de peste 25 de milioane de suflete, a intrat în lockdown total. Nu poţi să ieşi din casă, sau în cazul meu din camera de hotel.

Mi s-a anulat în acest context şi ultimul bilet, al patrulea cred, în ultimele trei săptămâni. Rămân totuşi cu nădejdea că în preajma praznicului Învierii Domnului va ridica bunul Dumnezeu din mormânt şi pe acest păcătos. Înainte însă de a părăsi în sfârşit acest pământ binecuvântat, doresc să vă adresez un mesaj, ultimul sper de aici din adâncul de departe.

Am considerat că este de datoria mea, în aceste trei săptămâni de când am fost eliberat, să încerc să le mulţumesc tuturor celor care s-au implicat pentru mine, într-un fel sau altul, în toţi aceşti ani. Mi-am configurat aşadar imediat o căsuţă de mail şi am început să trimit mesaje familiei, prietenilor, la diferite organizaţii, presei, chiar şi un mesaj, vineri, Dlui Ministru al Justiţiei Cătălin Predoiu.

Am rămas însă surprins să constat că imediat, în răstimp de câteva zeci de minute, Domnia Sa a decupat graţios, cu precizie de bisturiu, mesajul pe care i-l trimisesem Dânsului personal - aşa încât să rămână, inconsecvenţiale, doar primele două fraze şi ultima - iar apoi l-a trimis presei de pretutindeni.

Motivul pentru care a făcut acest lucru nu îl cunosc. Il cunoaşte Domnia Sa. M-aş fi bucurat însă, dacă tot a decis să facă acest lucru fără consimţământul meu, să fi publicat mesajul integral... pentru că a fost într-adevăr un mesaj special, trimis cuiva care ar fi putut să facă ceva pentru mine dar nu a făcut-o, trimis cuiva înaintea căruia în genunchi m-am aşezat să îi cer să aibă milă de mine şi să mă scoată de acolo, un mesaj scris cu sufletul, din inimă către inimă. Trunchiat însă în acest mod cinic, nu spune nimic.. sau mai rău, spune denaturat.

Domnule Ministru, vă rog aşadar să publicaţi integral mesajul meu. Aveţi permisiunea mea. Vă rog să o faceţi chiar astăzi, să vadă toată lumea, complet, mesajul pe care l-aţi primit de la ultimul dintre pământeni.

Este adevărat, suntem departe unul de celălalt cum este Polul Nord departe de cel Sud, cum este ora 1 departe de oră 11... însă suntem împreună la fel de aproape de Ecuator, la fel de aproape de miezul zilei, de ceea ce ne defineşte cu adevărat, ca şi oameni în general şi ca şi români în special. Împăratul şi sclavul, ministrul şi prizonierul, prinţul şi cerşetorul - necunoscuţi unul cu altul însă nutrind împreună acelaşi ideal: să se recunoască unul în celălalt, să fie primiţi de semenii lor şi să fie miluiţi de Dumnezeu. Fiţi aşadar just, Domnule Ministru, pentru că adresa instituţiei pe care o conduceţi este just.ro!

Iubiţii mei, nu vreau să învinovăţesc pe nimeni. Dacă e vina cuiva atunci e doar vina mea. De la bun început nu s-ar fi creat toată această situaţie. Aşa a fost să fie. Trec însă toate ca valurile. Asta a fost încurajarea, ascunsă pe spatele unei iconiţe, pe care mi-o trimisese de departe un prieten drag. Era în preajma Crăciunului lui 2016 şi tocmai fusesem extras dintr-o cuşca rece şi întunecată unde ma ţinuseră mai bine de 2 ani de zile, fără să fiu judecat, fără să pot contacta pe nimeni, fără să văd lumina soarelui.

Şi a avut dreptate. Trec toate ca valurile. Mă gândesc că poate sună forţat, însă acum pe măsură ce mă apropiu de sfârşitul acestui lung pelerinaj nu pot decât să simt o profundă recunoştinţă faţă de bunul Dumnezeu, pentru toţi şi pentru toate, pentru această mică viaţă a mea... şi să-i mulţumesc că m-a adus până aici.

Trebuie să mulţumesc de asemenea şi tuturor acelor suflete nobile care au făcut fiecare după puterea lui, atât cât le-a fost omeneşte posibil: familiei mele dragi, prietenilor, Dlui Avocat şi casei de avocatură pe care o conduce, Dlui Ambasador al României de la Beijing, presei din România şi tuturor românilor de pretutindeni care au plecat urechea şi inima la necazul meu.

Atunci când îţi pasă de celălalt, dacă suferă... suferi împreună cu el şi imediat, acţionezi. E un act de mare curaj atunci când îl compari cu nepăsarea, cu indiferenţa. Acest efort deosebit al atâtor oameni pe care nu-i cunosc însă care au simţit că trebuie să fie alături de mine, mă face să fiu mândru că sunt român.

Am şi un motiv suplimentar pentru care spun acest lucru. Nu am fost singurul cetăţean european întemniţat aici. Super puterile economice ale Europei au oameni închişi în Shanghai. Nu e că aceşti oameni nu vor să se întoarcă acasă, că cer şi vor cu toţii, vă daţi seama... e că ţările lor, concetăţenii lor se prefac că nu-i aud.

Secularizarea lasă de multe ori sufletul insensibil. Cuplată cu interesele economice enorme şi teama de a nu le periclita - într-o piaţă capricioasă cum e China - împreună au devenit mai puternice decât însăşi principiile morale ale acestor ţări, ale acestor super puteri.

După cum ştim, principiile sunt sufletul unei naţiuni. Nu pot fi achiziţionate cu bani, nici nu i se pot lua cu forţa. Pot fi doar forfetate. Acestea sunt momentele, iubiţii mei, în care trebuie să ne reamintim că la porţile Raiului nu există culoar special pentru business class, aşa cum este la îmbarcarea în avioane. Acolo vom întra toţi pe aceeaşi poartă.

Români din ţară şi români de peste hotare au insistat ani de zile pentru ca să fiu adus acasă, oferind încă o dovadă că sufletul acestui popor este viu, este nobil şi sensibil, trăieşte intens, iubeşte, aspiră la idealuri înalte şi vibrează la cele mai fine atingeri. Aceasta este până la urmă cea mai importantă dintre resursele unei naţiuni şi cheia în orice criză: climatică, economică sau de alt fel. Bogăţia şi intensitatea spirituală pe care acea naţiune o are şi pe care a câştigat-o trecând şi călindu-se, în illo tempore, prin atâtea şi atâtea bătălii. Privind înainte, avem cauza să fim optimişti. Atât timp cât acest suflet vibrează, România va fi bine.

Lupta însă se dă în fiecare dintre noi în parte. E personală şi obligatorie. Un truism, însă atât de adevărat: faptul că ajungi să apreciezi cât de frumoasă este această lume abia atunci când eşti oprit să ai parte de ea. Când eşti ferecat într-o cuşcă a cărei uşă pare sortită să nu se mai deschidă niciodată.

De ce am făcut prostii? De ce am pierdut vremea? De ce am fumat? De ce am băut peste măsură? De ce nu am avut răbdare? De ce am încercat să trişez, să fac lumea mai frumoasă decât e? Aceasta este alegerea, suflet drag, decizia care trebuie luată... chiar acum dacă vrei, în acest moment. În orice moment, însă pe măsură ce amân ea devine tot mai grea.

Întrebarea e, sunt îndeajuns de puternic să mi-o asum şi apoi să mă ţin de ea? Să zbor la înălţimi la care vulturii doar visează! Momentul în care iei această decizie devii instantaneu un erou. Fără să te ştim, devii eroul nostru al tuturor. Atunci când eşti corect cu tine şi cu ceilalţi tu eşti eroul, tu eşti protagonistul, tu eşti instrumentul din mâna lui Dumnezeu!

Iertaţi-mi îndrăzneala, nu stiu exact de ce simt că trebuie să vă împărtăşesc aceste frământări sufleteşti pe care le am. Poate pentru că vreau ca lecţia care mi-a fost predată aici şi pentru care am plătit atât de scump să fie de folos şi altora. În acest templu al suferinţei şi al nedreptăţii, un om moare multe morţi şi plânge multe lacrimi... nu mai are nimic de pierdut pentru că a pierdut totul, însă asta îl aduce în postura de a înţelege că are doar de oferit.

Permiteţi-mi, iubiţii mei, să închei relatările mele de aici din adâncul de departe aşa cum se cuvine, cu o rugăciune: