Scriitoarea Oana Orlea, nepoata lui George Enescu, a încetat din viaţă
Oana Orlea (elle.ro)
Scriitoarea Oana Orlea (Maria Ioana Cantacuzino), nepoata lui George Enescu, a încetat din viaţă miercuri, 23 iulie, la Maignelay-Montigny în Franţa. Aceasta a fost arestată în 1952, pe când era elevă în clasa a X-a, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului.
Oana Orlea s-a născut pe 21 aprilie 1936, la Bucureşti, în familia Cantacuzino. Este fiica aviatorului Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi.
La vârsta de 16 ani, în 1952, a fost condamnată la patru ani închisoare, fiind acuzată de complot şi acţiune subversivă împotriva statului, pentru distribuirea de manifeste anticomuniste. Între 1952 şi 1954 a fost deţinută la Văcăreşti, la Jilava, într-un lagăr de muncă la Pipera, în croitoria puşcăriei Târgşor, în puşcăria de la Mislea, la Malmaison etc.
După ce a fost eliberată i s-a interzis să-şi continue studiile şi a muncit ca ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti, taxatoare la IRTA , şamponeză la Cooperativa Higiena etc.
În noiembrie 1980 s-a stabilit în Franţa şi a obţinut azil politic.
A publicat în Franţa mai multe cărţi despre Gulagul românesc, dintre care cea mai celebră este "Les Anées volées – dans le Goulag roumain à seize ans", titlul în limba română fiind "Ia-ţi boarfele şi mişcă!".
În anul 2008, Editura Compania a realizat un dialog-mărturie între Oana Orlea şi Mariana Marin, intitulată "Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!", cu comentariile scriitoarei la prima ediţie a cărţii din 1991.
Experienţa m-a făcut să înţeleg cât de grav, de universal şi de fără leac este morbul superiorităţii – de arbore genealogic, de rasă, de clasă, de avere, de putere
Redăm un fragment despre modul cum a perceput Oana Orlea în 2008 situaţia din România din ultimii 70 de ani, dominată de putere şi minciună:
„Sigur că am putea acuza generaţiile dinaintea noastră – deşi nu în bloc, fireşte – că au fost conservatoare, atinse de scleroză, că au întârziat în ceţurile feudalismului, că au ţinut cu dinţii de privilegii. I-am putea învinovăţi pe latifundiari că au adunat prea multe averi, pe politicieni că au fost găunoşi, înguşti la minte, minaţi de interese personale, ca mulţi politicieni dintotdeauna etc. Mai mult ca orice le putem reproşa unora ferma convingere de a fi fost superiori prin naştere, prin sângele ce le curgea în vine. Experienţa m-a făcut să înţeleg cât de grav, de universal şi de fără leac este morbul superiorităţii – de arbore genealogic, de rasă, de clasă, de avere, de putere. Un virus contractat demult şi transmis sub diverse forme, care face ravagii şi azi. Spectaculoase sunt şi revoluţiile: oropsiţii reuşesc atunci să-i doboare pe cei de sus şi se grăbesc să se caţere în locul lor, cărând virusul după ei, moştenind toate racilele, ba mai aducându-le şi «îmbunătăţiri».
Ce îi reproşam mamei în fond? Esenţialul, probabil: că nu avea vârsta mea, că nu resimţea ca mine şocul celor două lumi. Dar ce ştiam eu atunci despre ce resimţea ea, care, cu dinţii strânşi, mergea înainte, singură, trăgând barca pe uscat? Generaţia mamei şi cea a părinţilor ei s-au trezit brusc în infern – oameni umiliţi, spoliaţi de toate bunurile, de orice drept, alungaţi din case numai cu un geamantan sau două, huliţi, ajunşi în câteva ceasuri fără adăpost, găzduiţi de rude, de prieteni, până când erau şi aceştia aruncaţi în stradă. Inventarul făcut la luarea în primire a unei proprietăţi este un document impresionant: veselă, tablouri, cărţi – toate adunate de generaţii –, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de lucrurile neconsemnate, care au fost pur şi simplu furate. Li se spunea şi li se repeta acestor oameni că sunt ruşinea naţiunii. Iar eu, mlădiţă a acestei ruşini, eram sfâşiată între nedumerire şi furia de a nu şti care era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea că totul fusese roz şi idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decât orori despre ai mei. În satul Rogoaza, bunica mea, Annie Diamandy, clădise un cămin cultural, o casă parohială, se pregătea acolo ridicarea unei şcoli – astea le trăisem doar. Şi atunci? Din ambele părţi mi se părea că sunt minţită – în cel mai bun caz, prin omisiune –, fiecare parte fiind când de bună, când de rea-credinţă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără răspuns.
Celor din generaţia mamei li s-au aplecat grumazurile până la genunchi, iar ei au trebuit să supravieţuiască astfel. Majoritatea celor din generaţia mea care au devenit părinţi şi-au plecat singuri grumazul atât cât au considerat ei că e necesar ca să nu aibă soarta părinţilor lor. Aici este toată deosebirea. E vorba, în fond, de condiţiile obiective de impunere a puterii prin înspăimântare. Primii au fost guvernaţi doar cu bâta sau cu patul puştii, fără a putea alege ceva; ceilalţi au fost mînaţi cu bâta şi cu morcovul, situaţie în care alegerea părea să devină posibilă.“
