23 august 1944 - rescrierea Istoriei rescrise de Partid

Am fost învăţaţi de Partid că, la 23 august 1944 a avut loc lovitura de stat prin care Regele Mihai a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu. Mareşalul era la acea dată prim-ministrul României şi conducătorul statului. Prin actul său, Regele a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei, începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de "colaborare militară" cu Uniunea Sovietică.

Antonescu fusese numit prim-ministru al României de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940.

Ni s-a spus că regimul Antonescu a fost o dictatură de tip fascist, că s-a aliat puterilor Axei într-un război dezastruos pentru România, şi că a refuzat să se supună cererii Regelui din 1944 de semnare imediată a armistiţiului cu Uniunea Sovietică şi de trecere a ţării şi a armatei române de partea Aliaţilor. Toate acestea, în timp ce Armata Roşie invadase deja nord-estul României, în luna martie 1944, iar guvernul sovietic, aflat în tratative cu opoziţia românească la Stockholm, ameninţa România cu reînceperea ofensivei, în cazul menţinerii ţării printre Puterile Axei.

În urma arestării lui Ion Antonescu, România iese din alianţa cu Puterile Axei, anunţă încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaţilor şi declară război Germaniei şi Ungariei. Cum Acordul de Armistiţiu cu Aliaţii nu fusese semnat la 23 august 1944 (ci la Moscova, la 12 septembrie 1944), timp de 3 săptămâni, România a avut practic statut de inamic al Alianţei, aşa că "Fratele de la Răsărit" a făcut ce ştia mai bine: a jefuit.

URSS şi-a însuşit armament, muniţie, vehicule, avioane şi totalitatea flotei româneşti atât militară cât şi civilă, iar o parte a militarilor au fost luaţi prizonieri. La 12 septembrie 1944 a fost stabilită plata unor despăgubiri materiale pentru URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri, retrocedarea Transilvaniei de Nord României, retrocedarea Cadrilaterului Bulgariei, dar şi faptul că, Basarabia şi Bucovina de nord rămâneau în posesia URSS.

Pe plan internaţional, participanţii (de o parte sau de alta) la acest război legau şi dezlegau alianţe, semnau acorduri de faţadă pentru că, de fapt, fiecare complota pentru urmărirea doar a propriului interes.

Acestea au fost lucrurile care ne-au fost predate din cărţile de istorie, odată cu îndoctrinarea în spiritul comunist.

În ultima perioadă ies la iveală tot mai multe amănunte legate de această temă, contrazicând sau nuanţând în cu totul alt sens evenimentele care ne-au fost relatate.

„Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român, unele adevăruri ale acestui act şi implicaţiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a României în primavara şi vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţă, săvârşită în strânsa legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situaţia militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum şi tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo şi Stockholm, iniţiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca şi despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s-a spus până acum nimic despre conspiraţia Casei Regale şi a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său" scrie publicaţia Historia.ro.

Conform materialului, Antonescu prevedea înfrângerea încă din 1942, după El Alamein. În noiembrie 1942, după o întrevedere cu Hitler, Antonescu, la întoarcere spre Bucureşti, a făcut următoarea declaraţie : "Germania a pierdut războiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu îl pierdem pe al nostru".

Îngrijorarea şi buna-credinţa pentru România îl fac să gândească paşii următori ce trebuie făcuţi de România pentru a fi privită ca parteneră în acest război, nu ca perdantul care va fi deposedat de marea majoritate a bunurilor.

În februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, pentru ca apoi, în septembrie 1943 să înceapă negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii.

În ianuarie 1943 şi apoi în ianuarie 1944, României i-au fost adresate cereri de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, şi respinse de guvernul Antonescu, dar şi de opoziţia Maniu-Brătianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an. Tot la Cairo, Departamentul de Stat, prin secretarul său, Cordell Hull, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu arătând că "noi credem că ei singuri (românii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axa o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotărât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes. Autorităţile americane consideră acţiunea României de o importanţă excepţională. Ea (România) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede".

În octombrie 1943, Molotov, ministrul de externe al URSS, afirma şi el că "singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu".

Marea carte pentru care lupta guvernul Antonescu era considerarea României ca cobeligerantă şi nu capitularea necondiţionată

În decembrie 1943, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, condiţii fiind de armistiţiu, nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo.

Molotov, către Lucreţiu Pătrăşcanu: Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni

Proiectul de armistiţiu, de la Stockholm, cu URSS, în forma sa finală, conţinea următoarele condiţii:

1. Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României;

2. Ruşii acceptau ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră;

3. Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate;

4. Ruşii se mulţumesc numai cu o fâşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român poate să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.

În ţară, în acelaşi timp, se punea la cale un complot la care participau reprezentanţii Regelui dar şi reprezentanţi ai Partidului Comunist, pentru scoaterea României din războiul antisovietic. Se constată că, implicarea PCR în complotul de la Palatul Regal, în trădarea de la Iaşi, dar şi în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944, a fost majoră.

Cererile PCR erau vehemente, subliniind, printre altele, “răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste” şi participarea la luptă a maselor de oameni.

Regele, la o vârstă la care nu putea pătrunde înţelesul tuturor jocurilor de culise, se opunea armistiţiului negociat de Antonescu. Într-o declaraţie făcută lui Gheorghe Brătianu , el spunea : "Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc". Mândria de suveran care-şi pierduse multe dintre atribuţii odată cu venirea lui Antonescu ca prim-ministru al României, îl face pe rege să privească dincolo de adevăratul interes al României.

Jocurile de culise desfăşurate în cadrul întâlnirilor de taină dintre adversarii guvernului Antonescu au dus, la 20 august 1944, la deschiderea frontului în "Poarta Iaşiului" şi, la ora 13.00, trupele sovietice intrau în Iaşi.

Între timp, de la Stockholm sosea la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu, dar telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, ajunge la Rege.

În aceste condiţii, Regele insistă să încheie armistiţiul său, în condiţii mult inferioare celor negociate de Antonescu.

Ce a urmat ne doare deja pe toţi.

„Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră unii ca "act de înalta trădare", iar alţii ca "gravă eroare politică". Şi unii şi alţii au dreptate, el este atât act de înalta trădare, cât şi o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Aceştia susţin, şi le dăm dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură” scrie publicaţia Historia.ro .

La 12 septembrie 1944, la Moscova, Molotov prezent pentru semnarea armistiţiului, îi spune lui Lucreţiu Pătrăşcanu : "Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni".