Apărarea lui Socrate la TNB. Cum a condamnat Atena la moarte cel mai mare precursor al filosofiei moderne

Piesa constituie o premieră mondială prin limba folosită (greaca veche cu subtitrare în greaca modernă şi română), prin sobrietatea desfăşurării scenice şi recuzita minimalistă. Este, în acelaşi timp, un omagiu adus omului „cel mai liber, cel mai drept şi mai înţelept" dar şi înţelepciunii şi virtuţii.
Marele filozof grec Socrate
Marele filozof grec Socrate (roland9000.com)

Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti a fost de curând gazda unei puneri în scenă într-o unică reprezentaţie a discursului final al lui Socrate scris de discipolul său, Platon.

”Apărarea lui Socrate”, în regia lui Dimos Avdeliodis, jucat de Vasilis Karaboulas (Socrate) şi Thanassis Dislis (Meletos) de la Teatrul de Stat al Greciei de Nord reprezintă o ambiţioasă propunere teatrală, intenţia regizorului fiind aceea de a monta, în versiunea originală, un text aproape uitat, realizând o binemeritată restituire filologică şi artistică a unuia dintre celebrele dialoguri platoniciene.

Piesa constituie o premieră mondială prin limba folosită (greaca veche cu subtitrare în greaca modernă şi română), prin sobrietatea desfăşurării scenice şi recuzita minimalistă. Personajele întruchipate aveau straie simple, din ziele noastre, piesele de recuzită erau doar un scaun si o clepsidră, iar actorii nu au revenit la rampă, după aplauzele din final.

Piesa e, în acelaşi timp, un omagiu adus omului „cel mai liber, cel mai drept şi mai înţelept" dar şi înţelepciunii şi virtuţii.

"Apărarea lui Socrate" este bazată pe discursul de apărare al lui Socrate împotriva acuzaţiilor ce i-au fost aduse în cursul procesului intentat de tribunalul popular suprem atenian, Heliaia, (format din 500 de juraţi aleşi prin tragere la sorţi de pe o listă ce conţinea pe toţi cetăţenii cu vîrstă de peste treizeci de ani împliniţi): de a fi corupt tineretul, de a nu fi crezut în zeii atenieni şi de a fi creat noi zeităţi.

O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu-şi atragă ura vanitoşilor şi invidia spiritelor mărginite, care, neînţelegându-i intenţia şi tehnica, nu lipsită de ironie, prin care acesta îi ajuta pe ceilalţi să ajungă la adevăr (maieutica), îl numeau ”sofist” acuzându-l că sucea minţile tinere, pe care, de fapt, voia să le ghideze cu o uimitoare bunăcredinţă.

În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos şi Lycon.

Cine erau aceştia? Meletos era un poet obscur, Lycon era retor, iar Anytos un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianţilor, fiind aşadar puternic şi influent.

”Aceştia n-au rostit nici un cuvânt care să cuprindă adevărul; de la mine nu veţi auzi nici unul care să nu spună întreg adevărul”, îşi începe Socrate apărarea.

De fapt, întreaga sa apărare gravitează în jurul a 4 piloni principali: Adevărul, Înţelepciunea, Divinul şi Virtutea, nu în separaţie, ci decurgând unele din altele, aşa cum au fost ele trăite de Socrate - principii fundamentale, care i-au ghidat existenţa.

Mai era şi „vocea lăuntrică" de care Socrate asculta, căci venea de la Divin, care îl sfătuia ”împotriva nelegiuirilor” care poate îl bântuiau uneori, voce care îl ferea de a săvârşi ceva ce n-ar fi fost numai în slujba adevă­rului, a binelui individual şi social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuţii.

Învinuirea lui Socrate data la momentul respectiv de peste treizeci de ani, însă apărarea lui nu trebuia să dureze mai multe de câteva ore, măsurate cu clepsidra. Socrate punctează precaritatea sistemului judiciar atunci când spune:

Toţi ceilalţi, care din invidie v-au înduplecat prin clevetire, sau care, convinşi ei înşişi, se silesc să convingă şi pe alţii de vinovăţia mea, toţi sunt la adăpost faţă de mine; căci nu este chip nici să-i chemăm aici, nici să-i dovedim ca atare.

Adus în faţa tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor.

Această pledoarie se împarte în trei părţi.

În prima parte, Socrate spune cine este şi le va înfăţişa judecătorilor misiunea încredinţată lui de către Divin: să deştepte conştiinţa contemporanilor săi.

”Asupra înţelepciunii mele, dacă este, şi de ce fel este anume, vă voi aduce martor pe însuşi zeul din Delfi.”

Socrate povesteşte cum a mers pe rând la politicieni, poeţi şi meşteşugari, pentru a afla pe alţii mai înţelepţi ca el, nu din aroganţă, ci pentru a merge apoi la Oracol şi a-i spune de existenţa lor. Ocazie cu care el explică diferenţa între ceea ce este şi ceea ce pare.

"Am încercat după aceea să-i arăt că el credea, numai, că este înţelept. Însă nu era. Prin aceasta mi-am atras ura lui şi totodată pe a multora dintre cei de faţă. Plecând de acolo, ziceam în mine însumi că tot eu trebuie să fiu mai înţelept decât acel om, deoarece deşi niciunul nu părea să fi cunoscut frumosul şi binele, totuşi credea că le-a cunoscut, când de fapt era neştiutor. Nici eu nu le-am cunoscut, dar nici nu pretind aşa ceva. Aşadar, cu oricât de puţin, tot eu rămân mai înţelept decât acesta, fiindcă nu pretind că ştiu ceea ce nu ştiu".

Înţelepciunea umană, spune Socrate, preţuind foarte puţin sau chiar nimic, ”se pare că înţelept cu adevărat este numai Divinul”, iar Divinul îl dă pildă de înţelepciune pe cel care, ”ca şi Socrate, şi-a dat seama că nu preţuieşte nimic pentru înţelepciunea ce duce la cunoaşterea adevărului."

Lipsit cu totul de trufie sau aroganţă, Socrate arată şi că tot ce a făcut a fost în slujba oamenilor, dezinteresat, tocmai pentru a-şi urma misiunea încredinţată de Divin.

”Din cauza acestei străduinţe n-am avut răgaz să fac ceva mai de seamă, nici ca cetăţean în stat, nici ca membru al familiei, ci am rămas într-o neîntreruptă sărăcie, slujitor neîntrerupt al Divinului”.

Misiunea sa, învăţătura sa, a fost să arate oamenilor ce este mai de preţ în viaţă, ”să nu vă îngrijiţi mai mult ca orice de trupuri, nici să vânaţi averi cu atâta înverşunare, ci să vă daţi osteneala şi pentru suflet: cum adică s-ar putea desăvârşi; căci nu din averi izvorăşte virtutea, ci din virtute izvorăsc şi averi şi toate celelalte bunuri omeneşti; pentru unul singur sau pentru o societate întreagă”.

De aceea, Socrate le spune judecătorilor că nu-şi va schimba felul de viaţă, fie că îl vor elibera, fie că îl vor osândi, pentru că:

Dacă învăţând acestea pe tineri, eu îi stric, sunt vătămător; şi tot astfel, dacă cineva susţine că altele şi nu acestea sunt învăţăturile mele, minte”.

Socrate explică de ce nu îi este frică de moarte şi că cei care vor pierde în urma morţii sale sunt chiar oamenii Atenei. Rolul său n-a fost altul decât să-i facă mai conştienţi - ”Divinul de aceea m-a hărăzit oraşului: să vă trezesc, să vă învăţ, să vă dojenesc pe fiecare în parte, fără încetare, ziua întreagă, mergând prin tot locul”, lucru pentru care n-a ”primit sau cerut vreodată plată”.

Ca de atâtea ori în istoria acestui loc pierdut în iluzie şi rea-credinţă, judecătorii deliberează: 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278. Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.

În partea a doua a pledoariei, Socrate cere să fie hrănit în Pritaneu.

Socrate a demonstrat în mod convingător că nu cu moartea ar trebui el pedepsit pentru ceea ce a făcut, ci cu întreţinerea sa gratuită de către stat. Nu sportivii, spune Socrate, ar trebui hrăniţi pe cheltuiala statului, deoarece aceştia nu fac decât să măgulească ceea ce cetăţenii ştiu deja despre ei. În Pritaneu ar trebui hrăniţi cei care, asemenea lui, i-au contrariat pe cetăţeni şi i-au învăţat lucruri noi despre ei înşişi. În Pritaneu, spune Socrate, ar trebui întreţinuţi numai cetăţenii care au adus un spor de cunoaştere cetăţii.

Socrate expune că cererea sa de recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancţiune va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere.

Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraţilor, aşa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăţia sa.

În partea a treia, Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea sa. Îi înfruntă pe cei care au votat împotriva sa, nu cere clemenţa prin rugăminţi umilitoare, cum ar fi dorit aceştia să audă (Dacă credeţi cumva că numai ucigând oameni veţi înlătura pe cei ce vă mustră că nu duceţi o viaţă cinstită, nu judecaţi bine. Nu aceasta e scăparea cea bună şi cinstită, ci tocmai dimpotrivă: cea mai dreaptă şi cea mai uşoară mântuire o veţi găsi nu prin înăbuşirea glasului celorlalţi, ci printr-o pregătire de sine însuşi a fiecaruia, ca să deveniţi cât mai virtuoşi cu putinţă.)

Socrate primeşte sentinţa şi apoi moartea cu demnitate şi e încântat că pe tărâmul de dincolo îi va întânni pe Homer, Orfeu, Museu, Hesiod, etc. Îşi roagă osânditorii, cu limbă de moarte, să pricinuiască şi ei, copiilor săi, acelaşi neajuns pe care, el, Socrate le-a pricinuit oamenilor.

Ori de câte ori veţi găsi că se îngrijesc fie de averi, fie de altele mai mult ca de virtute; şi să-i certaţi, cum şi eu v-am certat, de câte ori se vor arăta a fi ceva, nefiind nimic.

Se spune că Socrate a băut cucuta senin, iar înainte de a o face, credinţa sa în Zei a fost demonstrată încă odată atunci când a opinat că ar trebui să lase o picătură de otravă şi pentru Zei - o frază cu înţelesuri adânci, care a schimbat pe veci viitorul.

Condamnarea înţeleptului atenian, generator al întregului sistem filozofic platonian, şi moartea lui, bând cucută (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toţi concetăţenii care l-au cunoscut. La Ate­na, în semn de doliu naţional, teatrele şi palestrele s-au închis, măsuri cu totul excepţionale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă mai bună - Meletos a fost condamnat la moar­te, Lycon şi Anytos au cunoscut rigorile exilului.

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric; procesul lui Socrate este procesul intentat de către mediocritate gândirii care cercetează adevăratele probleme. Este procesul intentat Adevărului de către eternii săi duşmanii: suficienţa, lenea şi vanitatea.

La numai 70 de ani după condamnarea lui Socrates, Atena a fost cucerită de regele macedonean Filip al II-lea, pierzându-şi definitiv independenţa.

Interpretarea pledoariei socratice de către actorul grec Vasilis Karaboulas a fost impresionantă. Atât el cât şi Thanassis Dislis (Meletos), au respectat întru totul indicaţiile regizorului Dimos Avdeliodis de a urma textul şi limba cu cea mai mare acurateţe. Întocmai unei discipline sau, după cum declara Vasilis Karaboulas reporterului Epoch Times, ”e ca atunci când interpretezi o partitură; nicio notă nu trebuie sărită”.