Avalanşele de gheaţă de pe luna lui Saturn oferă perspective asupra uriaşelor alunecări de pământ
Suprafaţa uneia dintre lunile lui Saturn, Iapetus (NASA / JPL / Space Science Institute)
Uriaşele formaţiuni de gheaţă de pe Iapetus, cea de-a treia lună ca mărime a lui Saturn, ajută geologii să înţeleagă alunecările de teren şi cutremurele de pământ din alte părţi ale sistemului solar.
"Nu numai că luna este ovală, dar bazinele gigante de impact sunt extrem de adânci, şi există o creastă muntoasă ce are 20 de kilometri înălţime, mult mai mare decât Muntele Everest", a declarat coautorul studiului, William mckinnon, de la Universitatea Washington din St Louis (WUSTL), într-un comunicat de presă.
Avalanşele de pe Iapetus sunt neobişnuite, deoarece acestea pot curge, ele ajungând uneori până la 30 de ori mai departe de locul de unde au început. Acest lucru sugerează că există un mecanism ce reduce frecarea, cum ar fi o pernă de aer sau o lubrifiere cu apă.
Pe Pământ, echivalentul ar fi o alunecare catastrofală de teren sau un sturzstrom. Cele mai multe alunecări de teren călătoresc pe orizontală la mai puţin de două ori distanţa de unde au început.
"Alunecările de teren de pe Iapetus reprezintă un experiment la scara planetară, pe care nu îl putem face într-un laborator sau observa pe Pământ", a declarat coautorul studiului, Kelsi Singer, tot de la WUSTL, în comunicat.
"Ele ne dau exemple de alunecări gigant de gheaţă, în loc de pietre, având o gravitaţie diferită şi nicio atmosferă. Deci orice teorie privind alunecările catastrofale de teren de pe Pământ trebuie să funcţioneze şi la avalanşele de pe Iapetus."
Folosind imaginile de pe naveta Cassini a NASA, Singer a identificat 30 de avalanşe masive de gheaţă pe Iapetus. Deşi înălţimile şi vastitatea lor nu sunt compatibile cu unele din cele mai populare ipoteze, ele nu pot să nu fie luate în considerare.
Oamenii de ştiinţă s-au întrebat dacă mişcarea rapidă face gheaţa alunecoasă şi dacă acest lucru se aplică şi pietrelor.
"Dacă luăm în considerare un fel de mişcare rapidă, fie că e o alunecare de teren sau o alunecare de-a lungul unei falii, s-ar putea întâmpla acelaşi lucru", a declarat Singer.
Când faliile se mişcă în timpul unui cutremur, ele ar putea fi gresate printr-o încălzire subită – frecarea încălzeşte mici puncte de contact de pe suprafaţa lor, numite asperităţi, pe măsură ce rocile trec una pe deasupra celeilalte.
Când se depăşeşte o viteză critică, asperităţile se încălzesc subit la temperaturi suficient de ridicate cât să topească rocile. Acest lucru ar putea explica ratele mari de alunecare şi deplasările vaste de roci observate în cazul cutremurelor.
În sprijinul acestei teorii, de-a lungul faliilor au fost găsite roci care par să fi fost supuse topirii prin frecare, numite frictionite sau pseudotacilite, acestea fiind asociate cu unele alunecări de roci.
Studiul a fost publicat în Nature Geoscience.
