Bucureştiul acum 100 de ani sau „Jurnal din vremea ocupaţiei”
„La 13 august 1916 am intrat în război, la 31 decembrie 1918 România ia loc la masa Conferinţei de Pace. Ce s-a petrecut în acest răstimp este rodul celor ce am scris aici.“ – Vasile Th. Cancicov
Jurnal din vremea ocupaţiei (invitaţie) (humanitas.ro)
Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul întâi, cuprinzând însemnările din august 1916 până în august 1917, a apărut la Editura Humanitas în 2015.
Marţi, 5 iulie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc o dezbatere despre această carte- Jurnal din vremea ocupaţiei. Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului. Vor vorbi istoricii Georgeta Filitti, Sergiu Iosipescu şi Daniel Cain, editorul celor două volume ale jurnalului. Moderatorul întânirii va fi istoricul Alina Pavelescu, directorul adjunct al Arhivelor Naţionale ale României.
În ajunul intrării României în Marele Război, conştient că este martor al unor momente istorice, Vasile Th. Cancicov îşi începea seria impresiilor zilnice, care se vor întinde pe durata a 28 de luni. Pe lângă consemnarea suferinţelor personale (mai mult sau mai puţin imaginare), jurnalul fostului deputat surprinde speranţa, deznădejdea şi uşurarea generaţiei care a năzuit la România Mare. Rămas în teritoriul ocupat, privat de libertate şi deţinut politic, Vasile Cancicov radiografiază experienţele pe care războiul le-a impus populaţiei civile. Este cronica mai puţin glorioasă a celor care „au vieţuit, fără demnitate“, alături de inamic, frământaţi de incertitudini şi intrigi politicianiste. La un moment dat, deznădăjduit de soarta crudă a unei Românii înfrânte şi cucerite, Vasile Cancicov renunţã, pentru 37 de zile, sã mai scrie în jurnal.
Când, în noaptea de 12 august 1918, am încheiat impresiunile mele, eram convins că am intrat într-o epocă banală ce nu mai putea inspira nici un interes de a mai fi notată. Mai contribuise la această încetare o oboseală ce-mi pricinuia nenorocita mea sănătate. Simt azi că am făcut o greşală, că nu a fost momentul de a încheia povestea, deoarece noi şi mari evenimente stau să se desfăşoare până să se lase cortina «Tragediei româneşti» şi nu voi să lipsesc de la aceasta.“
Nu ne rămâne decât să-i fim recunoscãtori lui Vasile Th. Cancicov pentru îndârjirea de a zugrăvi, într-o bogăţie de tonuri, miracolul înfãptuit la sfârşitul anului 1918. (Daniel CAIN)
Azi se împlinesc doi ani de când am început a scrie notele acestea, iar mâine doi ani de la declararea războiului României. Când am început a le scrie, în odaia de la hotel Caraiman, la 13 august 1916, eram plin de entuziasm. După doi ani de teribile frământări şi decepţii, ne găsim zdrobiţi şi umiliţi ca ţară, fără mari speranţe de mai bine. România liberă şi cu imens prestigiu de la 13 august 1916 e o Românie îngenuncheată şi fără independenţă. Deşi am sacrificat o parte din teritoriul ţării prin Pacea de la Bucureşti, ţara e încă sub călcâiul inamicului şi ocupată milităreşte. Guvernul ce ne guvernează – în derâdere – în numele Regelui Ferdinand, deşi compus din români, îndeplineşte ordinele şi poruncile ocupantului duşman, neputând face nimic în interesul României. Neputând lucra pentru ţară, îşi trece vremea răzbunând uri personale, lucru pe care inamicul îl sprijină cu răutate: aşa că, în momentul ce las condeiul, guvernul ce a visat unitatea noastră naţională şi a încercat să o realizeze merge la judecată, nu a inamicului învingător în contra căruia ne-am ridicat să ne dezrobim, ci a propriilor noştri concetăţeni, ce spre ruşinea neamului nostru se cheamă români.
Ce va aduce ziua de mâine e un mister pe care nimeni nu poate prevedea.
