El Pais: România le cere socoteală torţionarilor din perioada comunistă

După decenii întregi de tăcere şi lipsă de voinţă politică, procuratura din România a început să-i cerceteze pentru genocid pe doi octogenari. Unul dintre ei conducea o închisoare, iar celălalt - un lagăr de muncă forţată în anii 50, pe timpul dictaturii comuniste. În cele două locuri, bătăile, foamea şi frigul erau folosite pentru a sfârşi cu orice fel de disidenţă politică, iar impunitatea a rămas de partea torţionarilor, notează joi cotidianul El Pais, într-un articol scris de un trimis special al ziarului la Bucureşti.

Ultima oară când a avut loc în România un proces pentru genocid a fost în ziua de Crăciun din 1989; a durat două ore şi s-a terminat cu execuţia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, în cazarma din Târgovişte. Peste tot în lume s-a văzut materialul video al procesului, precum şi o parte din execuţia celor care, cu doar cinci zile înainte, conduceau una dintre dictaturile comuniste cele mai nebuneşti din Europa.

În 3 septembrie 2013, procuratura generală anunţa o cercetare pentru genocid, delict care nu se prescrie, împotriva lui Alexandru Vişinescu. Este prima oară când este formulată o astfel de acuzaţie în ultimii 24 de ani. Decizia aduce după sine spargerea tonelor de timp şi întuneric care au căzut peste cei 600.000 de deţinuţi politici din epoca terorii de tip stalinist care i-a precedat lui Ceauşescu între 1945 şi 1964. Este doar o mică breşă, întrucât acuzatul are 88 de ani şi este puţin probabil să ajungă la judecată, constată cotidianul spaniol citat. Acesta semnalează că, astfel, România de-abia a început să treacă în revistă crimele comise în cei 44 de ani de dictatură comunistă.

Alexandru Vişinescu a condus închisoarea de la Râmnicu Sărat între 1956 ş 1963, unde a ajuns o parte din elita sistemului politic anterior. Era cunoscută drept închisoarea tăcerii, întrucât cei închişi erau izolaţi în celule individuale, pentru a nu face zgomot şi nici comunica deloc. Un paralitic a fost lovit în pat, bolnavii nu primeau tratament, şi mulţi au murit acolo. La 82 de ani, Aurora Dumitrescu susţine că l-a cunoscut pe Alexandru Vişinescu. A primit o condamnare de şase ani pentru că avea legături cu o organizaţie din rezistenţa împotriva comunismului şi povesteşte despre loviturile, ameninţările şi foamea suferite, însă arată totodată că 'nu-mi mai foloseşte la nimic acum, nimeni nu-mi va da tinereţea înapoi'. 'Eu nu vreau să-l condamne pe el sau pe oricare altul, ci ca românii să ştie ce s-a petrecut (...) Acum, procuratura de-abia a început, şi va servi la cunoaşterea trecutului', mai spune ea.

În tot acest timp, Vişinescu a locuit în apartamentul său din Bucureşti, din apropierea parcului Cişmigiu, unul dintre cele mai frumoase din oraş. Poate că a început acum să simtă ceva asemănător cu frica: atunci când institutul care cercetează crimele comunismului a dat procuraturii pistele pentru a ajunge la Vişinescu, presa s-a aruncat asupra lui, iar el a reacţionat cu agresivitate şi se simte încercuit. Îi tremură mâna şi gesticulează mult, abia îşi termină frazele şi încearcă să se explice: 'sunt torturat de oameni! Nu vreau să vorbesc cu nimeni pentru că mă simt terminat... asta nu e decât calvar public. I-am denunţat pe cei care m-au pus în situaţia asta. Închisoarea s-a închis în 1963!'. 'Sunt nevinovat. Să fie judecaţi cei vinovaţi, însă de ce eu? Dacă merg la judecată şi mă declară vinovat, atunci vor putea spune ce vor, însă acum nu pot merge nicăieri, oriunde merg mă acuză că sunt un criminal (...) Nu mă îngrijorează procesul, ci acest scandal', spune el. Vişinescu nu recunoaşte tortura sau condiţiile proaste din închisoare.

Niciodată nu a păţit nimic, nici el, nici alţii precum el. După ce a respins vreme de ani de zile denunţurile cu argumentul potrivit căruia delictele s-au prescris, procuratura a anunţat recent că îl cercetează tot pentru genocid pe un alt octogenar, Ion Ficior, un fost comandant al unui lagăr de muncă forţată din Delta Dunării între 1958 şi 1963. El este considerat vinovat de moartea a 103 oameni. 'În Periprava, foamea era teribilă. Ficior se ocupa de unitatea centrală', îşi aminteşte Octav Bjoza, de 75 de ani. 'M-au transformat în închisoare. Suferinţa mea nu a luat sfârşit când am ieşit, şi nici nu s-a terminat încă. Am putut suporta totul pentru că un coleg mi-a arătat că se putea suferi cu demnitate', mai spune el. La 82 de ani, Ion Radu, care a fost la Periprava, susţine că important este să fie cercetat ce s-a petrecut, ca să ştie tinerii.

Aceste acuzaţii sunt menţinute de munca de ani de zile de la Institutul pentru cercetarea crimelor comuniste şi memoria exilului românesc. Lipsa de voinţă politică pentru a cerceta are de-a face cu legăturile din trecut ale elitelor democraţiei, consideră El Pais. 'În instituţii există blocări pentru că fiii foştilor procurori comunişti sunt la rândul lor procurori. Copiii celor de la securitate se află în serviciile secrete, fiii politicienilor comunişti sunt în parlament şi în administraţie', susţine istoricul Marius Oprea. 'Trăim într-o ţară care a condamnat comunismul - însă doar de faţadă (cu referire la raportul adoptat în 2006 de preşedintele Traian Băsescu), şi a creat acest institut, însă nu avem acces la toate informaţiile de care avem nevoie. În cazul lui Vişinescu, justiţia ajunge târziu, ca de obicei, însă este un început', apreciază el.