Misterele universului. "Aş vrea ca după moartea mea să continui să trăiesc" – Anne Frank

Mădălina Crăciun
06.09.2015

alte articole

Anne Frank şi Barbro Karlen (weirdlyodd.com)
Mădălina Crăciun
06.09.2015

Universul este plin de mistere care schimbă cunoştinţele noastre actuale. În colecţia ''Dincolo de Ştiinţă'', Epoch Times adună ştiri despre aceste fenomene ciudate, pentru a stimula imaginaţia şi a deschide posibilităţi noi. Sunt ele adevărate? Dumneavoastră decideţi.

Nemurirea sufletului este un subiect care a fascinat oamenirea încă din timpurile cele mai îndepărtate. Jumătate din populaţia lumii împărtăşeşte credinţa în reîncarnare, în faptul că o anumită parte din noi supravieţuieşte după moarte. Dar oare cât adevăr este în acest concept? Să fie vorba doar despre o superstiţie?

În religii precum Budismul sau Taoismul, conceptul reîncarnării apare reprezentat de Samsara - roata vieţii, ciclul naşterii, al morţii şi al renaşterii, de care este legată viaţa în lumea materială. Se crede că viaţa prezentă a unei persoane este doar una dintre numeroasele vieţi care urmează a fi trăite. Aţi putea rămâne surprinşi să aflaţi că acest concept şi-a găsit un puternic sprijin şi din partea lumii ştiinţifice.

Devenit cunoscut la nivel internaţional pentru vastele sale cercetări în domeniul reîncarnării, care s-au întins pe o perioadă de mai bine de 40 de ani, Dr. Ian Stevenson (31 octombrie 1918 – 8 februarie 2007) abordează dintr-o perspectivă ştiinţifică această chestiune controversată.

Investigând trei mii de cazuri ale unor copii din toată lumea care susţineau că îşi aduc aminte vieţile anterioare, doctorul a ajuns la concluzia că emoţiile, memoriile şi chiar rănile fizice (sub forma unor semne din naştere), pot fi transferate de la o viaţă la alta.

Dr. Stevenson a încercat prin numeroasele sale lucrări publicate să demonstreze că metodele ştiinţifice pot fi aplicate cu success pentru a afla răspunsul la întrebări care au contrariat oamenii din timpuri străvechi, cum ar fi: Ce este conştiinţa? Cum am devenit indivizii unici care suntem? Supravieţuim sub vreo formă după moarte?

Invitând publicul să renunţe la prejudecăţile ţesute în jurul conceptului de reîncarnare, Dr. Stevenson a încercat să ofere răspunsuri ieşind din sfera abordărilor deja consacrate.

Spre deosebire de Dr. Stevenson, care a călătorit în toată lumea pentru a studia fenomenul reîncarnării, predecesorul său, Dr. Jim Tucker, profesor asociat de Psihiatrie şi Ştiinţe Neurocomportamentale la Facultatea de Medicină a Universităţii din Virginia, şi-a concentrat atenţia şi energia pe studiul cazurilor de reîncarnare din Statele Unite.

Dr. Tucker a ajuns la concluzia că "a avea dovezi nu este acelaşi lucru cu a demonstra dar nici nu poate fi pus la îndoială faptul că există dovezi empirice pentru reîncarnare".

Asemenea lor, mulţi alţi oameni de ştiinţă s-au aventurat să exploreze dintr-o manieră ştiinţifică acest domeniu extrem de controversat, descoperind că acest fenomen este mult mai comun decât se credea.

Vă prezentăm în continuare unul dintre cele mai cunoscute cazuri de reîncarnare, cel al unei tinere din Suedia, Barbro Karlen, care susţine că a fost, într-o viaţă anterioară, celebra Anne Frank.

Anne Frank s-a născut din nou?

Annelies Marie Frank s-a născut pe 12 iunie 1929, în Frankfurt, Germania, unde şi-a petrecut primii 5 ani din viaţă. Membrii familiei sale, evrei germani, au fost bancheri de succes şi persoane de afaceri de-a lungul a 300 de ani. În 1933, după ce Partidul Nazist a preluat puterea iar propaganda antisemitică înfloreşte, tatăl Annei, Otto Frank, a decis să îşi mute familia în Amsterdam. Aici, Anne, până la sfârşitul anilor 1930, va avea o copilărie relativ fericită şi normală. Pe 10 mai 1940, Germania invadează Olanda iar după câteva zile aceasta capitulează, marcând începutul ocupaţiei naziste în Olanda.

Otto Frank a înţeles că vor trebui să se ascundă de armata germană şi i-a făcut cadou fiicei sale, cu ocazia împlinirii a 13 ani, un jurnal roşu care va deveni singurul său mod de exteriorizare şi creativitate. Din ziua în care l-a primit, Anne şi-a notat primele gânduri, adresându-i-se unui prieten imaginar pe nume Kitty: "Sper că mă voi putea încrede în tine, aşa cum nu am putut să am încredere în nimeni, şi sper că vrei fi o sursă minunată de confort şi susţinere".

Anne va nota zilnic extensiv în jurnalul său, 2 ani cât vor petrece în ascunzătoare, timp în care şi-a dat seama că doreşte să devină scriitoare sau jurnalist. Şi-a început transcrierea jurnalului pe alte coli cu gândul de a scrie o carte iar pe 11 mai 1944 a notat în jurnal "cea mai mare dorinţa a sa" - de a deveni jurnalist, "iar mai târziu o scriitoare faimoasă".

În august 1944, în urma unui telefon anonim care trădează familia Annei, un ofiţer secret al poliţiei germane, acompaniat de câţiva membri nazişti, a intrat în ascunzătoarea secretă şi a arestat toate persoanele prezente, care au fost mai apoi deportate în lagărul de concentrare din Auschwitz, Polonia. Acolo, Anne va fi despărţită de tatăl său în urma separării femeilor de bărbaţi, iar după câteva luni va fi transferată din nou alături de sora sa, pe timp de iarnă, în tabăra de concentrare Bergen-Belsen din Germania. Anne s-a stins din viaţă în luna martie 1945, la vârstă de 15 ani, din cauza tifosului, doar cu câteva săptămâni înainte ca soldaţii britanici să elibereze tăbăra.

Tatăl Annei a fost singurul membru din familie care a supravieţuit războiului. La întoarcerea sa în Amsterdam, o prietenă care le păstrase lucrurile după invazia gestapo-ului în ascunzătoare, i-a oferit scrierile şi jurnalul Annei. Otto Frank a decis să îndeplinească dorinţa fiicei sale şi a publicat o carte "Jurnalul unei tinere fete" de Anne Frank, ce a devenit a doua cea mai citită carte din întreaga lume. Mai târziu, casa unde a existat ascunzătoarea familiei Frank a fost transformată în muzeu.

Zece ani mai târziu, în 1954, s-a născut Barbro Karlen, într-o familie din Suedia. În toată copilăria sa, nopţile i-au fost bântuite de coşmaruri, majoritatea cu câini lătrând şi bărbaţi în uniforme verzi care spărgeau uşa camerei în care se afla.

Încă de la vârsta de 2 ani, Barbro i-a spus mamei sale că se numeşte Anne, fapt pe care părinţii nu l-au luat în serios, considerând că este doar imaginaţia unui copil. Începutul copilăriei a fost foarte dificil din cauza faptului că a trăit în două lumi diferite. Barbro s-a simţit confuză, părinţii au insistat să li se adreseze cu "mama şi tata" dar ea ştia că nu aceştia sunt părinţii ei adevăraţii, şi continua să le spună că adevăratul ei tată va veni să o ia acasă, totul fiiind îngreunat de faptul că nu are cu cine să discute despre toate aceste întâmplări.

Când Barbro a împlinit 6 ani, mama sa a devenit foarte îngrijorată aşa că a dus-o la un control psihiatric. Observând că adulţii din jurul său deveneau tensionaţi ori de câte ori încearca să le explice experienţele sale şi considerând că nu-i un lucru bun să discute despre asta în continuare, fetiţa nu i-a mărturisit nimic psihiatrului. Acesta i-a liniştit părinţii spunându-le că e un copil normal şi este doar o fază peste care micuţa va trece, lucru care nu s-a întâmplat.

Barbro s-a simţit pentru prima dată uşurată la vârsta de 7 ani, când a învaţat să scrie, punând pe hârtie tot ceea ce simţea şi toate trăirile sale, lucruri pe care nu le putea spune nimănui. Această întâmplare este foarte asemănătoare cu modul de exteriorizare al Annei pe parcursul celor 2 ani petrecuţi în ascunzătoare, perioadă în care a găsit un confident şi o alinare în a-şi exprima sentimentele în jurnal.

Barbro a scris, de asemenea, poezii, poveşti adevărate, gânduri despre o forţă supremă, reîncarnare, de unde venim, încotro ne îndreptăm. Toate aceste scrieri au ajuns în mâinile unui prieten de familie care, foarte interesat, a hotărăt să le trimită unui editor, astfel că, înainte ca Barbro să ştie, la vârsta de 12 ani, i-a fost publicată prima carte, "Om pe Pământ".

Asemenea Annei, Barbro a fost un copil fenomen în literatură, “Om pe Pământ” devenind cartea de poezii/proză cel mai bine vândută vreodată din Suedia. Între vârsta de 12 şi 17 ani, i-au fost publicate alte 9 cărţi. Pare că dorinţa Annei de a deveni scriitoare s-a îndeplinit la începutul vieţii tinerei Barbro Karlen.

Barbro a explicat de ce a luat decizia de a nu scrie nimic niciodată despre ea ca fiind Anne Frank. Într-o zi, la şcoală, profesoara a început să le vorbească despre Anne Frank, despre jurnalul şi viaţa sa, moment în care Barbro a rămas şocată "Eu sunt Anne Frank, cum poate vorbi despre mine?!". A înţeles că Anne Frank este o personalitate faimoasă şi a găsit ciudat să susţină că ea este acea persoană.

Singurul sprijin moral a venit din partea mamei sale, în urma unei întâmplări ieşite din comun, petrecute în timp ce făceau turul celor mai mari oraşe din Europa, pe când Barbro avea doar 10 ani. Aflaţi în Amsterdam, tatăl a hotărât ca primul obiectiv turistic vizitat să fie casa Annei Frank şi a dorit să comande un taxi. Barbro s-a surprins spunând că nu e nevoie, deoarece casa nu este foarte departe. Părinţii nu au înţeles de unde ar putea şti ea drumul, dar mişcaţi de încrederea ei au urmat-o de-a lungul unor străduţe pe un drum în zig-zag. După ce au ajuns în apropierea casei, Barbro a observat că scările de la intrare nu mai erau aceleaşi şi le-a spus părinţilor: "Ciudat, au schimbat scările". Aceştia însă nu au ştiut cum să răspundă.

Vizita s-a dovedit a fi una terifiantă pentru Barbro. Dintr-o dată s-a trezit în coşmarurile şi aminitirile ei, cu toate acestea şi-a dorit să afle dacă ceea ce trăise până acum era adevărat, dacă imaginile din mintea sa erau şi în realitate aşa cum ştia că ar trebui să fie. La intrarea în cameră a privit un perete şi a văzut că erau poze cu vedete, fragmente din ziare şi reviste, decupate şi lipite, lucru care a entuziasmat-o şi i l-a arătat mamei sale: "Uite, pozele sunt încă acolo!" dar mama ei nu a văzut nimic şi a întreabat-o ce poze vrea să îi arate.

Privind amândouă peretele au văzut într-adevăr că peretele era gol. Barbro nu a înţeles ce se întâmplă şi era sigură de existenţa pozelor, aşa că mama ei a decis să întrebe un ghid dacă au existat vreodată poze pe acel perete, iar ghidul a răspuns afirmativ: "da, sigur, doar ce le-am dat jos acum câteva săptămâni pentru a le înrăma în sticlă, deoarece oamenii puneau mâna pe ele, le dezlipeau si riscau să fie deteriorate, dar le vom pune la loc". Acela a fost momentul când mama a realizat că nu era doar imaginaţia fiicei sale, ceva mai presus de înţelegerea lor se întâmplase, a îmbrăţişat-o şi i-a spus că de acum înainte nu mai este singură.

Mama ei a devenit foarte preocupată de latura spirituală a vieţii, a acceptat faptul că Barbro a fost Anne Frank şi a început să creadă în reîncarnare. Tatăl ei, în schimb, era nervos pentru că i s-a dovedit că ea a mai trăit înainte, şi nu ar fi vrut acest lucru. Singura lui afirmaţie a fost: "Nu înţeleg cum ne-ai arătat drumul până aici, cum ai ştiut că sunt alte scări şi cum ai văzut pozele, recunosc că probabil ai mai fost aici în vreun fel înaine, dar atât! Tu eşti unică şi nu vreau să mai discutăm despre asta!"

Barbro a simţit că poate lăsa totul în urmă, nu a simţit niciodată nevoia să declare că ea a fost Anne Frank. La vârsta de 15 ani (vârsta la care viaţa Annei s-a încheiat), amintirile şi coşmarurile ei au început uşor să dispară. S-a simţit despovărată şi a început să ducă o viaţă normală, s-a simţit din ce în ce mai mult Barbro, nu Anne, şi-a valorificat pasiunea pentru cai şi a început să călărească, iar în urma unei căsnicii foarte scurte a rămas cu un copil pe care l-a crescut singură.

O bună perioadă, viaţa acesteia a fost una normală, până în jurul vârstei de 35 de ani când o întâmplare a dat sens vieţii sale şi i-a oferit răspuns la multe din întrebările care i-au transformat copilăria. "De ce îşi aduce aminte întâmplările din altă viaţă? De ce nu au şi alte persoane astfel de amintiri? De ce este diferită?"

La 23 de ani s-a gândit că nu îşi va putea întreţine copilul din scris şi a decis să urmeze o profesie plătită normal. A făcut o alegere bizară. Cu toate că amintirile si coşmarurile îi dispăruseră, Barbro a rămas cu unele frici, cea mai puternică fiind aceea pentru oameni în uniforme şi poliţişti. Având o pasiune pentru cai şi fiind hotărâtă să îşi învingă fricile, a decis să devină poliţist călare. A terminat şcoala de ofiţeri călare a poliţiei din Suedia şi timp de 15 ani a lucrat ca ofiţer de poliţie, ocupându-se în acelaşi timp de dresajul cailor.

În această perioadă, coşmarurile au început să reapară şi să o îngrozescă, totul fiind legat de un coleg de serviciu a cărei prezenţă şi voce o cutremurau. Acesta, împreună cu un alt coleg au început să o nedreptăţească iar lucrurile au avansat rapid într-o persecuţie tot mai accentuată, ceea ce i-a readus coşmarurile pe care le avea în copilărie şi s-a regăsit trăind în acea viaţă.

Timp de un an a căutat cu disperare răspunsul la legătura dintre coşmarurile care i-au revenit, motivul pentru care i-au revenit şi de ce o asupreau cei doi colegi. Nu a găsit nicio alinare în timpul zilei sau în timpul nopţii, iar toate acestea au adus-o la un pas de a-şi lua viaţa.

Răspunsul şi rezolvarea situaţiei sale au venit tot printr-un coşmar care i-a arătat cum s-a întâmplat totul. Cei doi colegi care o persecutau i-au apărut în coşmar - ei făceau parte din membrii gestapo-ului, şi a văzut momente din ultimele zile din viaţa Annei, fapt care i-a clarificat experienţele din viaţa prezentă şi a descris momentele din viaţa trecută ca fiind "afaceri neterminate".

În urma coşmarului, Barbro a căpătat puterea să meargă mai departe, gândind că în prima viaţă nu a putut lua o decizie iar cei doi au reuşit să o omoare, dar în viaţa aceasta avea ocazia de a alege să îi înfrunte şi de a nu le permite să o omoare. Ea a explicat faptul că, prin acest coşmar, a înţeles că ceea ce se întâmplă într-o altă viaţă, va avea efect asupra vieţii prezente sau în următoarea. Nu este o coincidenţă că vei experimenta şi vei trece prin anumite întâmplări, totul va avea mereu un scop, dar chiar dacă noi nu îl putem vedea, trebuie să credem în el, să fim puternici şi să nu lăsăm forţele rele să preia controlul.

Astfel, Barbro a considerat că motivul pentru care i s-au păstrat amintirile din altă viaţă a fost, în primul rând, pentru a-i salva viaţa, iar în al doilea rând, pentru a scrie cartea despre persecuţia din viaţa ei şi legătura cu Anne Frank, intitulată "Şi atunci lupii au urlat".

Prin această carte, nu a vrut să transmită faptul că ea a fost Anne Frank, mesajul principal al cărţii exprimă ideea că dacă am şti că există karma, fapte sau persoane care te-au afectat în altă viaţă, am şti că acesta este motivul întâmplărilor pe care le experimentăm în viaţa prezentă şi a sperat că această realizare a sa va ajuta şi alte persoane în momente de cumpănă sau în perioade grele din viaţă.

Într-un interviu acordat după publicarea jurnalului fiicei sale, Otto Frank îşi începea discursul cu un citat din jurnalul Annei, "aş vrea ca după moartea mea să continui să trăiesc".

Sigur, nu toţi cred că Barbro Karlen a fost cu adevărat Anne Frank, dar acest lucru este normal. Ştiinţa nu poate demonstra, cel puţin în prezent, ce anume se întâmplă cu sufletul după moarte, însă astfel de cazuri de persoane care au amintiri din alte vieţi au apărut peste tot prin lume şi au avut darul de a fascina opinia publică şi, de ce nu, de a deschide mintea oamenilor către noi orizonturi.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO56 BTRL RONC RT03 0493 9101 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
sau prin transfer bancar direct în contul (euro) RO06 BTRL EURC RT03 0493 9101, SWIFT CODE BTRLRO22 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
O presă independentă nu poate exista fără sprijinul cititorilor