Noi teze privind cauzele Primului Război Mondial stârnesc pasiuni în Germania

Germania a fost marea perdantă a Primului Război Mondial. Învinsă, constrânsă să accepte, în 1919, umilitorul Tratat de la Versailles, această ţară a trebuit să-şi asume responsabilitatea războiului şi toate consecinţele lui. În Germania, după ruptura de civilizaţie pe care a reprezentat-o epoca nazistă, după Holocaust şi războiul de exterminare, după Oradour şi Lidice, este mult mai greu să-ţi aminteşti de acest război îndepărtat. Acest lucru este valabil şi pentru acest an în care se marchează centenarul începerii războiului, eveniment faţă de care Germania oficială se arată mult prea rezervată, notează jurnalistul Joachim Kappner de la Suddeutsce Zeitung, într-un articol preluat de Le Monde.

Politicienii germani se simt mai bine la comemorarea unor evenimente precum debarcarea în Normadia din 1944, celebrată împreună cu americanii şi aliaţii. Pentru că, în acest domeniu, germanii şi-au găsit, din fericire, rolul: cel al unei naţiuni care împarte valorile şi alianţele cu duşmanii şi eliberatorii de altădată, o ţară care trimite şi soldaţi în misiuni de pace pentru a apăra aceste idealuri şi libertăţi în care bunicii lor au dat altădată cu piciorul.

Dar care este raportul politicienilor germani cu 1914? Acesta a fost un război de o cruzime de nedescris, în care ura ideologiilor nu a intervenit totuşi. Chiar şi armatele germane s-au comportat într-un mod infinit mai civilizat decât cele ale lui Hitler. Faptul că muncitorii şi soldaţii s-au debarasat de jugul lor în 1918, pentru a pune capăt unui război, ar putea constitui chiar motiv de mândrie republicană, însă omagiul cu propriii luptători pentru libertate nu a fost niciodată punctul forte al istoriei germane.

Iată, însă, că la o sută de ani după declanşarea războiului, o nouă generaţie de autori vine să zdruncine vechea imagine a acestui război şi a celor care se fac responsabili. Printre aceşti autori este şi australianul Christopher Clarck, cu a sa care 'Somnambulii' (editura Flammarion, 2013), sau profesorul de ştiinţe politice berlinezul Herfried Munkler. La fel ca alţi autori, cei doi aduc multe nuanţe în problema vinovăţiei şi se plasează deasupra simplelor modele de explicaţie. Dacă le citeşti lucrările, toţi participanţii poartă o parte din vină pentru explozia ucigaşă a acestui amestec format din politica clasică, din opoziţii interne, din luarea unor decizii opace, de exemplu în sânul aparatelor diplomatice, pe care l-a constituit izbucnirea războiului în 1914.

Faptul că Germania nu este singura care poartă responsabilitatea nu înseamnă că ea nu a avut-o, contrar celor afirmate de apologeţii conservatori până în anii 1970. Dacă Germania a fost doar 'catapultată în război' în 1914 în urma unor circumstanţe nefericite, era cu atât mai uşor să prezinţi dictatura naţional-socialistă şi războiul de exterminare ca pe un 'accident de parcurs în istoria germană'. Istoricul hamburghez Fritz Fischer, prin cartea 'Griff nach der Weltmacht' (Căutarea puterii mondiale), a neantizat în 1961 această explicaţie comodă. Teza sa fundamentală este aceea că statul autoritar al Reichului a dorit cu orice preţ ca Germania să devină putere mondială. Aceasta este, potrivit lui Fischer, singura posibilitate de a explica evenimentele din 1914. În mod paradoxal, Fischer este un fost nazist.

Astfel, amintirea despre 1914 a rămas un spaţiu de incertitudine istorică. Ce trebuie subliniat cu ocazia acestui centenar? Faptul că mulţi se bucură să audă istorici care afirmă că, pe lângă Germania, şi politica belicoasă a imperiului ţarist şi revanşismul alimentat de diplomaţi francezi începând din 1871 au jucat de asemenea un rol? O idioţenie, consideră jurnalistul german.

În data de 3 august, Joachim Gauck va comemora toate victimele din acel război, alături de preşedintele francez Francois Hollande, în Alsacia. Poate ar fi mai bine pentru preşedintele german, la fel ca pentru toţi oamenii politici din Germania, să dea dovadă de modestie. Nu, 1914 nu a fost 1939, armatele Germaniei imperiale nu s-au abătut, într-un amestec de ură, cupiditate şi nebunie, asupra lumii care nu visa decât la pace, însă, în urmă cu o sută de ani, Germania a contribuit suficient la declanşarea războiului, pentru a exersa astăzi umilinţa.

Potrivit jurnalistului german, singura lecţie care ar trebui trasă din acea oroare este aceea de a nu neglija instituţiile Uniunii Europene (UE) cum este astăzi la modă, de a concepe Europa comună nu ca pe o formulă goală de conţinut, ci ca pe o patrie: să exersezi solidaritatea cu membrii slabi, şi să nu calomniezi statele care au aderat recent, catalogându-le drept parazite.

După cum aminteşte istoricul Jorn Leonhard, anul 1918 'a deschis cutia Pandorei'. Xenofobie, revanşism, conflicte frontaliere, ideologii totalitare, iraţionalism politic, toate au fost consecinţe ale acelui război şi au tras vălul uitării peste acea bătrână Europă, atât de bine gestionată în La Belle Epoque, cu frontierele deschise, cu viaţa sa culturală debordantă şi încrederea sa optimistă în progres. În 1914, acea Europă s-a spulberat în doar câteva săptămâni.

Să ne gândim în mod constant la acest lucru: iată un alt mesaj al istoricilor actuali, ale căror afirmaţii, contrar celor ale predecesorilor săi, nu este deloc cel de a repartiza vinovăţia în funcţie de aplecările, naţiunile şi ideologia lor. Chiar dacă primul război mondial poate părea la fel de îndepărtat, pentru tinerii cititori, ca şi legiunile regelui Attila, semnificaţia lui este totuşi mult mai aproape.

'După războiul rece, sistemul stabilităţii globale bipolare a lăsat loc unei structuri de forţe mult mai complexă şi mai imprevizibilă', scrie Clarck, lucru care, potrivit lui, 'invită literalmente la o comparaţie cu situaţia din Europa în 1914'.

Acesta este de asemenea un apel la menţinerea instituţiilor comune în Europa, pentru că doar ele asigură o reglementare paşnică a conflictelor. Pentru Germania, aceasta implică să dea dovadă de prudenţă, într-o epocă în care prestigiul UE este mai slab ca niciodată, aceasta presupune de a nu suscita angoase privind o dominaţie reală sau presupusă în Europa. Iar acest lucru necesită măsură şi moderaţie în politica externă, conchide jurnalistul german.