Oamenii "vorbesc" cu păsările

"În 1588, Joao dos Santos, un misionar portughez în Sofala (Mozambicul de astăzi) a văzut cum, la anumite intervale de timp, o pasăre mică intra în zbor printre gratiile ferestrelor din biserică pentru a ciuguli lumânările de ceară care se găseau în interior. Acest tip de pasăre, a scris el, avea, de asemenea, obiceiul ciudat de a conduce oamenii la stupi, ciripind şi zburând din copac în copac. După ce oamenii adunau mierea, păsările mâncau ceara rămasă în stupi". Această experienţă, transmisă cu aproape cinci secole în urmă, este relatată într-o lucrare ştiinţifică publicată în aceste zile în revista Science de către dr. Claire Spottiswoode împreună cu câţiva colegi, demonstrând că era reală.

Câinii, ulii sau cormoranii sunt doar câteva dintre animalele pe care omenirea a reuşit să le domesticească pentru a-şi procura hrana. În sălbăticie, cu toate acestea, este mai puţin obişnuit să se observe aceste cazuri de cooperare, dar nu imposibil. Un exemplu este cel din Mozambic unde, cei care vor să recolteze miere se folosesc de păsările numite Indicator indicator sau ghizii de miere, care le semnalizează unde se găsesc stupii mai puţin vizibili.

Dar, cel mai surprinzător este faptul că ambii reuşesc să comunice cu succes ajutându-se şi lucrând împreună. Totul datorită unui cod aparte de comunicare, ce s-a dezvoltat fără a fi nevoie ca aceste animale să fie antrenate.

Exemplarele de Indicator indicator – numele ştiinţific al acestei păsări – zboară din copac în copac pci din cauză că ele nu sunt capabile să-i deschidă. Strategia lor este de a-i ghida pe oameni ca ei să se confrunte cu albinele şi odată ce mierea a fost colectată, profită de ceara rămasă, care este o adevărată delicatesă pentru aceste păsări.

"Oamenii sunt buni colaboratori pentru două competente specializate: folosirea focului pentru a supune albinele – reducând înţepăturile - şi utilizarea instrumentelor pentru deschiderea stupilor şi expunerea fagurilor", a relatat pentru ziarul El Mundo, dr. Claire Spottiswoode, biolog la Universitatea din Cambridge din Marea Britanie, specializată în comportamentul păsărilor în Africa şi autor al studiului. Păsările profită de acţiunile oamenilor, dar beneficiile apar, de asemenea, şi în sens invers. "Studiile anterioare efectuate de Hussein Isack, în colaborare cu comunitatea Boran din Kenya, şi de Brian Wood, care a lucrat cu populaţia Hadza din Tanzania, au arătat că oamenii pot găsi mult mai multă miere cu ajutorul acestor păsări decât singuri", adaugă dr. Claire.

Un apel de ajutor

Pentru ca aceste beneficii să devină o realitate, ambele părţi trebuie să comunice. Comunitatea Yao, în Mozambic, foloseşte un strigăt special pentru abordarea şi solicitarea serviciilor acestor păsări: un tril puternic, urmat de un geamăt, pe care cercetătorii au încercat să-l transcrie ca "brrr-hm". Echipa lui Spottiswoode a intervievat 20 de oameni care apelează la acel sunet; toţi au spus că au învăţat această tehnică de la părinţii lor şi au recunoscut că este cel mai bun mod de a obţine atenţia păsărilor. "Cel mai remarcabil lucru despre relaţia dintre păsările ghid de miere şi oameni, este acela că sunt implicate animale sălbatice care trăiesc în libertate, a căror interacţiune cu oamenii a evoluat, probabil, prin intermediul selecţiei naturale de-a lungul a sute de mii de ani", afirmă Spottiswoode.

Pentru a confirma eficacitatea acestei relaţii de reciprocitate, cercetătorii au urmat colectorii de miere în munca lor. Ei au observat că în 75% dintre cazuri, aceşti oameni au reuşit să găsească cel puţin un fagure de miere. Următorul pas a fost acela de a vedea dacă păsările asociază sunetul cu un concept specific – cum ar fi o recompensă sau de cooperare - şi dacă erau capabile să-l distingă de alte sunete umane. În acest mod, oamenii de ştiinţă au înregistrat chemarea şi alte două semnale acustice diferite pe care le reproduceau la fiecare şapte secunde într-un interval de 15 minute. Cu acest experiment, efectuat în Rezerva Niassa, s-a constatat că apelul făcut de Yao a creat posibilitatea de a fi ghidaţi de aceste păsări, între 33 şi 66%, iar acest lucru a condus la creşterea probabilităţii de a găsi un stup de albine, între 16% şi 54%.

Sunetul care atrage atenţia ghizilor de miere este acelaşi pretutindeni. Este interesant faptul că oamenii din alte părţi ale Africii folosesc sunete foarte diferite pentru acelaşi scop. De exemplu, Brian Wood a arătat că, în Tanzania, oamenii produc un fluierat melodic pentru a le chema. Acest lucru ridică întrebarea cine a fost primul care a iniţiat un dialog în istoria evoluţiei, cu toate că experţii cred că au fost chiar păsările cele care au luat iniţiativa.

Prietenie periculoasă

Ghizii de miere de albine sunt uşor de găsit în Africa sub-sahariană, dar penajul lor de culoare maron face să fie dificilă analizarea interacţiunilor lor cu alte specii, nefiind toate benefice. De exemplu, ei îşi depun ouăle în cuiburile altor păsări. "La doar câteva zile de viaţă, puii ghizilor de miere îi ucid pe fraţii lor adoptivi imediat ce aceştia ies din ouă", spune Spottiswoode, care descrie această specie ca fiind "Jekyll şi Hyde din lumea păsărilor".

Oamenii, cu toate acestea, sunt trataţi mai bine chiar dacă numai din interes. Se ştie că albinele pot înţepa aceste păsări până când acestea pot muri, dar utilizarea focului de către om în jurul stupilor, reduce foarte mult riscul ca ele a-şi piardă viaţa, relatează Spottiswoode.

În funcţie de concluziile lui Spottiswoode, Yao nu a văzut nevoia de a îmblânzi aceste păsări, deoarece "se pot localiza cu uşurinţă atunci când sunt necesare şi nu au nevoie de îngrijire, fiind sălbatice". Fiecare pe contul său, dar nu împreună. O echipă mare doar atunci când foamea îi ajunge.

Surse: Science, El Pais, El Mundo