Pasărea neagră de pe Str.Arthur Verona prevesteşte o soartă ca cea a Pieţei Matache?

Calcanul din Arthur Verona, vesel colorat în alţi ani, purtând mesaje care provoacă la gânduri, a luat chipul unei păsări negre, gata de atac.
Calcanul de pe str Artur Verona
Calcanul de pe str Artur Verona (Florin Chirila/Epoch Times)

Nu pictura a fost cea care a deranjat în cazul calcanului de pe Arthur Verona, aşa cum deranjase cea de pe zidul din Piaţa Sfântu Gheorghe, anul trecut. Dacă acea clădire care a adăpostit vremelnic picturile parodice cu Sfântul Gheorghe a rămas în picioare (e o arie protejată acolo), nu acesta este cazul clădirii pe Arthur Verona colţ cu Dionisie Lupu, care de 11 ani e spaţiul de desfăşurare a unor adevărate creaţii artistice.

Picturile (graffitti sau nu) de pe acest zid, care se schimbă an de an odată cu Street Delivery au devenit un simbol al street-art-ului bucureştean. Şi, alături de alte picturi graffitti, mai mult sau mai puţin reuşite, cât şi împreună cu diverse insule de verdeaţă crescute în voia lor prin curţile caselor vechi formează oaze vesele, plăcute ochiului, care adaugă ceva esenţial la personalitatea din ce în ce mai rănită a Bucureştiului.

Glasurile celor care au sărit în apărarea zidului, ca şi în alte cazuri de distrugere a altor zone identitare (insule de identitate, cum le numesc ei), au fost puţine.

Cristian Neagoe, co-fondator al Street Delivery, scrie pe Facebook că „banii, combinaţiile şi cinismul trec deseori peste lege, zone protejate sau memorii afective”.

Ba e remarcabil faptul că însăşi Corina Şuteu a sărit să semnaleze distrugerea. Tot pe Facebook, din păcate. Ceea ce e puţin, pentru un Ministru al Culturii. „Oraşul agresat de demolări”, de care spune doamna ministru, „agresiunile profunde care au afectat ireversibil patrimoniul construit al Capitalei” de care aminteşte, au de-a face exact cu Cultura, sunt probleme din portofoliul Culturii. Efortul de a le salva e mult prea mic însă, dacă doar pomeneşti de ele, ca orice alt utilizator al Facebookului.

S-a vorbit despre noul desen de pe Arthur Verona - pasărea desenată de Sabek, un artist din Madrid care a venit pentru prima oară la Bucureşti pentru a desena un mural.

Pentru spaniol, acvila e o expresie a libertăţii. La asta s-a gândit când îşi imagina Bucureştiul, asta i-a trecut prin minte când i-a fost trimis releveul calcanului, spun cei de la Street Delivery.

„Pentru noi, care cunoaştem straturile mai profunde ale oraşului, lucrarea lui Sabek capătă înţelesuri pe care el n-avea cum să le ştie. Pasărea neagră care planează ameninţător poate fi şi umbra care s-a lăsat peste Bucureşti după recentele alegeri locale”, au scris organizatorii Street Delivery pe pagina de Facebook a festivalului.

Umbră neagră sau răpitor ameninţător, desenul e semnificativ pentru ceea ce ne aşteaptă. Întreaga zonă, cu aerul său cochet vetust, cu farmecul irezistibil dat şi de celelalte clădiri învecinate (e şi Casa Mincu acolo şi Facultatea de Limbi Străine şi Biserica Anglicană etc.) va suferi definitiv.

Casa, pe care proprietarul vrea s-o demoleze pentru a face loc unui turn de birouri, face parte dintr-o zonă istorică, protejată nr 34. Proiectul lor spune că se va construi pe respectiva structură, dar Cristian Neagoe nu crede asta. Casa e într-o stare foarte proastă, lăsată intenţionat aşa, spune acesta.

Chiar şi Şerban Sturdza, vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, nu se opune decât declarativ construirii unui imobil de birouri P+4 în locul casei vechi cu calcanul pictat de pe strada Verona.

Afirma că „nu e corect” să faci o clădire de birouri într-o zonă de locuire şi că viitoarea construcţie de 20 de metri cu acoperiş mansardat „nu se potriveşte cu nimic” (ca atâtea alte construcţii în Bucureşti şi peste tot în ţară, aş adăuga).

Cred în părerea de specialist a lui Şerban Sturdza, mă încântă notaţiile de pe Facebook ale ministrului Culturii - sunt observaţii de bun-simţ, necesare. Dar nu cred în neputinţa lor. În glasurile lor neajutorate. Au un aparat întreg pentru a salva Bucureştiul de pelagra demolărilor sau a construcţiilor inestetice, abuzive, potrivite ca nuca-n perete. Chiar dacă asta presupune o muncă îndelungată, obositoare de convingere, lobby sau aplicare a legii. De campanii publice, de presiune, de conferinţe de presă etc. Fântâna de la Universitate e un astfel de exemplu de reuşită.

Asemenea acesteia puteau fi Moara lui Assan, Piaţa Matache etc.

Şerban Sturdza a scris în 2012 o carte întreagă despre salvarea Pieţei Matache şi a întregii zone. Eram convinşi cu toţii că salvarea ei va reuşi, era frumos proiectul. Dar n-a reuşit şi am pierdut cu toţii - avem în schimb, acolo, o zonă aridă, urâtă, care „nu se potriveşte cu nimic”, în care, vis-a-vis de casele vraişte (locuinţe, mici magazinaşe şi case de toleranţă cu aspect de magazine) se construieşte un colos de sticlă şi beton. Soarta acestei zone istorice, cu clădiri unice în Bucureşti (multe dintre ele demolate sau degradate încă pe vremea când comuniştii au adus ţigani acolo) care ar fi putut fi la fel de interesantă ca şi centrul vechi dar mult mai fermecătoare şi mai diversă, e tristă. Cu atât mai tristă cu cât e epitomul întregului Bucureşti în care frumoasele clădiri de odinioară sunt lăsate să se prăbuşească, în loc să fie refăcute şi folosite ele, nu atât-de-puţin-inspiratele clădiri noi.

Calcanul de pe Arthur Verona, vesel colorat în alţi ani, acum e prevestitor. Dar să nu anticipăm. Cuvintele ministeriale îşi pot lua zborul de pe Facebook şi se pot concretiza în acţiuni. În loc să fie ameninţătoare, privirea acvilei artistului spaniol poate fi o întruchipare a hotărârii de a păstra ceea ce mai avem încă frumos, clasic, interesant.