Perseverenţa lui Michelangelo: O lecţie despre atingerea măreţiei [video]

Michelangelo Buonarroti este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari artişti din istorie. S-a născut în 1475 şi a trăit până la vârsta de 88 de ani. Se considera în primul rând sculptor, dar a produs şi unele dintre cele mai mari lucrări de pictură în frescă, de arhitectură şi poezie ale Renaşterii Italiene.

Ce l-a făcut celebru pe Michelangelo? Care a fost secretul său pentru a crea atât de multe opere de artă măreţe? Suntem siguri că răspunsul la această întrebare este destul de complex, dar vom analiza un episod din viaţa lui Michelangelo şi răspunsul său la această întrebare.

Detaliu din "Michelangelo Buonarroti", an aproximativ 1545, de Daniele da Volterra. Ulei pe panel; 34,7 inci pe 25,2 inci. Muzeul Metropolitan de Artă, New York. (Domeniu public)

Etica muncii lui Michelangelo

Michelangelo a spus următoarele despre etica muncii sale:

"Dacă oamenii ar şti cât de mult a trebuit să muncesc pentru a-mi dobândi măiestria, nu ar mai părea deloc atât de minunat. ... Dacă aţi şti cât de multă muncă a trebuit să depun, nu aţi mai numi-o genială."

Michelangelo a sugerat că măiestria sa nu era un indiciu al tipului de geniu bazat exclusiv pe talentul înnăscut. În schimb, el s-a referit la "geniul" său ca fiind "răbdare eternă". Geniul este abilitatea de a practica răbdarea în timpul dificultăţilor inevitabile care apar atunci când munceşti din greu în meseria ta. Cu alte cuvinte, ideea de geniu pare să fie sinonimă cu capacitatea cuiva de a îndura greutăţi, din dragoste pentru artă.

Giorgio Vasari, artist renascentist italian şi autor al cărţii "Vieţile artiştilor", a fost primul care a scris o biografie a lui Michelangelo şi a făcut acest lucru pe când Michelangelo era încă în viaţă. De fapt, Michelangelo este considerat primul artist căruia i s-a scris o biografie în timp ce era încă în viaţă.

Vasari a scris despre unele dintre extremele prin care Michelangelo a trecut, de dragul meseriei sale:

"Michelangelo mi-a spus că în tinereţe dormea adesea cu hainele pe el, la fel ca un om care, epuizat de munca sa, nu se oboseşte să se dezbrace, întrucât mai târziu trebuie să se îmbrace din nou. Pe măsură ce îmbătrânea, purta în mod constant cizme confecţionate din piele de câine, pe picioarele goale, timp de luni de zile, astfel încât atunci când mai târziu dorea să le scoată, pielea i se desprindea şi ea."

Povestea lui Vasari despre Michelangelo este extremă şi s-ar putea să fie chiar apocrifă. Cu toate acestea, ea arată că trebuie să fim dispuşi să ne sacrificăm confortul şi să îndurăm greutăţi dacă dorim să atingem măreţia.

Tavanul Capelei Sixtine, din 1508 până în 1512, realizat de Michelangelo. Frescă - 44,7 metri pe 14,6 metri. Capela Sixtină. (Antoine Taveneaux/CC SA-BY 3.0)

Depăşirea dificultăţilor legate de tavanul Capelei Sixtine

Una dintre operele de artă care reafirmă măreţia lui Michelangelo este tavanul Capelei Sixtine.

Michelangelo se ocupa de sculpturi pentru viitorul mormânt al Papei Iulius al II-lea, când Papa a decis că vrea în schimb ca acesta să picteze tavanul. Vasari sugerează că artistul şi arhitectul Donato Bramante, un prieten al tânărului pictor Rafael, l-a convins pe Papă să îl pună pe Michelangelo să picteze, în loc să sculpteze.

Bramante l-a influenţat pe Papă în speranţa de a-l împiedica pe Michelangelo să creeze alte sculpturi măreţe. De asemenea, a sperat că Michelangelo va eşua la pictură şi va demonstra astfel că Rafael era un pictor şi un artist superior.

Michelangelo a protestat şi a susţinut că era sculptor şi nu pictor, dar Bramante îl convinsese deja pe Papă. Potrivit cărţii "Michelangelo: Artistul, omul şi epoca sa" de William Wallace, Michelangelo şi-a exprimat nemulţumirea faţă de picturi atunci când proiectul a fost finalizat, semnând în josul unui sonet prin care îşi arăta dezacordul: "Nu mă aflu într-un loc bun şi nu sunt pictor".

Fresca în sine a avut şi ea problemele sale. Michelangelo nu ştia cum să picteze corect fresca, aşa că a cerut altor artişti să vină să îl ajute. Pe una dintre zonele pictate ale frescei a crescut mucegai, iar Michelangelo a trebuit să o repicteze.

Pentru a putea sabota din nou proiectul, Bramante a sugerat ca Michelangelo să atârne schele de tavan. Michelangelo a protestat, susţinând că găurile din perete vor trebui acoperite mai târziu. A trebuit să inventeze un nou tip de schelă.

Potrivit lui Vasari, actul de a picta tavanul a fost o experienţă cel puţin dureroasă:

"Aceste fresce au fost realizate cu cel mai mare disconfort, deoarece trebuia să stea acolo lucrând cu capul înclinat pe spate, iar acest lucru i-a afectat atât de mult vederea încât nu mai putea citi sau privi desenele dacă nu avea capul înclinat pe spate; starea lui a durat câteva luni după aceea."

Michelangelo nu numai că a trebuit să se confrunte cu dificultăţile picturii şi cu rivalii săi care încercau să-i păteze numele, dar a avut şi probleme familiale care păreau să nu se mai oprească niciodată. Potrivit lui Wallace, Michelangelo a trebuit să se confrunte cu moartea fratelui său, cu soţia fratelui său care îl dădea în judecată pentru returnarea zestrei, cu lipsa de respect a unuia dintre fraţii săi, cu boli de familie şi, bineînţeles, cu probleme financiare.

Wallace sugerează că plăţile Papei pentru lucrările lui Michelangelo erau foarte neregulate, iar majoritatea banilor pe care îi primea îi trimitea familiei sale. Michelangelo s-a descris pe sine ca fiind "desculţ şi gol".

Michelangelo a descris întregul eveniment în mai multe scrisori, pe care Wallace le citează şi care pot fi rezumate astfel:

"Trăiesc aici într-o stare de mare nelinişte şi de cea mai mare oboseală fizică: nu am niciun fel de prieteni şi nici nu-mi doresc vreunul. Nu am timp suficient pentru a mânca, aşa cum ar trebui. Aşa că nu trebuie să mă deranjezi cu nimic altceva, pentru că nu aş putea suporta altceva. Şi aşa trăiesc de vreo cincisprezece ani şi nu am avut nici măcar o oră de fericire."

Îndurând ceea ce este de nesuportat

Îţi poţi imagina cum e să trăieşti aşa? Îţi poţi imagina că ţi se repartizează un proiect la serviciu şi, înainte de a începe, unul dintre colegii tăi încearcă să te saboteze, determinându-l pe angajatorul tău să te însărcineze cu un proiect la care ai mai multe şanse să eşuezi? Îţi poţi imagina cum, în ciuda protestelor tale, eşti repartizat la acest proiect pentru care nu ai nicio experienţă, iar în timpul proiectului, colegul tău de muncă încearcă să propună lucruri care îţi vor compromite succesul?

Şi asta nu este tot. Lucrezi atât de mult la proiect încât te doare corpul când te duci acasă. Iar când te duci acasă, soţia ta se plânge de bani, părinţii tăi sunt bolnavi şi au nevoie de ajutorul tău, iar copiii tăi sunt lipsiţi de respect la şcoală. Lucrezi până la ore atât de târzii, încât abia ai timp să-ţi schimbi hainele.

Asemenea greutăţi zilnice sunt copleşitoare doar dacă ţi le imaginezi, darămite dacă le trăieşti.

Dar Michelangelo le-a trăit şi a perseverat, şi acesta este motivul pentru care, cel puţin în parte, a fost extraordinar. Datorită perseverenţei sale, a creat unele dintre cele mai mari opere de artă cunoscute în lume. Ar fi putut renunţa în orice moment, dar nu a făcut-o. Avea doar 37 de ani când a finalizat tavanul Capelei Sixtine şi avea să mai trăiască încă 51 de ani.

Uneori, luptele noastre pot face ca viaţa să pară lipsită de sens; greutăţile noastre pot fi atât de copleşitoare încât vrem să găsim o vizuină în care să ne ascundem de durere. Dar dacă ne inspiră înţelepciunea din povestea lui Michelangelo, poate că "măreţia" noastră depinde de faptul că trebuie să înfruntăm greutăţile vieţii cu o "răbdare eternă".

Poate că fiecare dificultate este o oportunitate de a învăţa despre noi înşine şi despre adevăratul nostru potenţial.

Istoria artei este o poveste care se derulează continuu. Este, de asemenea, povestea noastră, a rasei umane. Fiecare generaţie de artişti îşi influenţează propria cultură prin operele de artă şi prin deciziile pe care le iau în viaţă. Dacă poveştile lor ne încurajează să ne întrebăm cum putem deveni fiinţe umane mai sincere, mai grijulii şi mai răbdătoare, atunci ele merită atenţia noastră.