Al Treilea Război Mondial se apropie cu paşi repezi şi prea puţini sunt dispuşi să recunoască de ce [The Telegraph]

Suntem în pragul unui al treilea război mondial? În epoca "apocalipsei maxime", este uşor să râzi de o astfel de întrebare. La urma urmei, ne aflăm deja într-o permanentă stare de veghe împotriva pandemiilor, suntem asediaţi zilnic de previziuni privind colapsul ecologic şi suntem hrăniţi cu drame distopice de către algoritmii grosolani ai Netflix. Dar riscul unui război global nu a mai fost cu siguranţă atât de ridicat de când America era blocată într-o luptă existenţială împotriva URSS, potrivit unui articol de opinie publicat de The Telegraph.

Sursa citată remarcă faptul că, în întreaga lume, regimurile autoritare se prăbuşesc. Într-o epocă de stagnare globală, incapacitatea lor de a-şi respecta promisiunile de a oferi locuri de muncă, de a combate sărăcia şi de a îmbunătăţi situaţia clasei de mijloc se apropie de final. Paranoici cu privire la disensiunile interne, autocraţii sunt din ce în ce mai motivaţi să parieze pe consolidarea puterii lor, concentrându-se asupra duşmanilor externi, fie prin războaie regionale expansioniste, fie prin conflicte existenţiale cu risc ridicat împotriva Occidentului.

Criza rapidă care a izbucnit în urma atacului cu drone asupra unei baze americane din apropierea graniţei Iordaniei cu Siria este un exemplu perfect al noii noastre realităţi înfricoşătoare. Deşi Iranul a negat orice implicare directă, este clar că este profund implicat în cel mai recent dintr-o serie de atacuri conectate cu Teheran menite să alunge SUA din Orientul Mijlociu.

Având în vedere răspunsul inevitabil al SUA, se pune în primul rând întrebarea: de ce ar lua parte Iranul la o astfel de escapadă nesăbuită? Adesea, în toate observaţiile obişnuite despre Iran se omite faptul că acesta este un regim fundamentalist nebun şi malefic şi, totodată, un regim care eşuează.

Declinul Iranului se numără printre cele mai extraordinare poveşti ale timpurilor moderne. A fost una dintre marile civilizaţii antice, situată în centrul comerţului global şi care deţinea unele dintre cele mai mari rezerve de petrol şi gaze din lume. Dar o teocraţie fosilizată şi ineptă a redus-o la o ţară de "gunoi". Infrastructura este comparabilă cu cea a unui stat devastat de război, iar jumătate din populaţie trăieşte în sărăcie.

Pe măsură ce amploarea mutilării naţionale a mullahilor devine imposibil de ascuns, iar mişcările de protest se intensifică, regimul aflat în dificultate a încercat să se sustragă de la eşecurile sale, dublând ambiţiile de lungă durată de a se impune ca hegemon regional, creând o "Semilună Şiită" care poate funcţiona atât ca scut sectar defensiv împotriva necredincioşilor suniţi şi occidentali, cât şi ca un focar de mândrie imperialistă. A deveni o putere nucleară este, desigur, crucială, pentru o astfel de viziune.

Într-adevăr, adevăratul pericol ar putea fi nu faptul că Iranul devine cu adevărat mai puternic, ci faptul că liderii săi ştiu că timpul nu este de partea lor. Este adevărat, Teheranul se află probabil la doar câţiva ani distanţă de a construi focoase nucleare pentru rachete balistice. Dar, pe măsură ce economia se prăbuşeşte, regimul poate realiza că îi va fi mai greu să justifice costul programului în faţa cetăţenilor săi revoltaţi.

Acest lucru se potriveşte cu un model pe care istoricii l-au identificat de-a lungul istoriei. Ceea ce ne învaţă războaiele mondiale anterioare este că nu ţările încrezătoare şi de succes declanşează războaie, ci acelea corodate şi schizofrenice, care suferă atât de iluzii grandioase, cât şi de o teamă mortală faţă de viitor.

Astăzi, acest paradox al agresorului fragil se joacă nu numai în Iran, ci într-o măsură şi mai terifiantă în Rusia. Regimul Putin a eşuat în mod spectaculos în a capitaliza avantajele înnăscute ale Rusiei - nu în ultimul rând, jena sa în ceea ce priveşte resursele naturale - pentru a creşte standardele de viaţă şi a crea prosperitate. O mare parte din populaţia rusă trăieşte în pragul sărăciei, iar ţara este blocată într-o capcană petrolieră rezervată de obicei naţiunilor din lumea a treia. Prădătorii de stat, monopolizarea treptată, clientelismul şi un univers baroc de minciuni au dus la risipirea câştigurilor obţinute în urma reformelor de piaţă din anii 1990.

Putin, ca răspuns, încearcă să oprească declinul economic şi demografic şi să se abată de la eşecurile sale interne prin cucerire. Deşi i se spune ursul, Rusia post-sovietică seamănă mai mult cu meduza care continuă să elibereze toxine devastatoare în apă după moarte, celulele sale de atac trăgând necontrolat chiar şi după decapitare.

Mai mult, ceea ce ar putea face ca Rusia să fie şi mai periculoasă este faptul că fereastra sa de "recuperare", aşa cum este preconizată de Putin, se îngustează. Dacă tendinţele actuale continuă, atunci Rusia va fi o plevuşcă geopolitică în doar câteva decenii, inferioară în ceea ce priveşte performanţele chiar şi puterilor africane în ascensiune, cum ar fi Nigeria.

S-ar putea chiar specula dacă nu cumva norii care se adună în China ar putea face ca Beijingul să flirteze cu un război cu Occidentul. Marea strategie de odinioară a lui Xi Jinping - de a menţine rate de creştere de excepţie, în mare parte prin intermediul unor investiţii proiectate de stat - s-a prăbuşit. El a reacţionat prin reorientarea Chinei către un model militar-autocratic - de la urmărirea Visului Chinezesc la o viziune a Chinei Mari. Noua sa strategie de "fuziune militară-civilă", care vizează să facă din China cea mai avansată putere militară din punct de vedere tehnologic din lume, reflectă această schimbare.

Nici ideea că ar putea creşte riscurile unui nou război mondial prin invadarea Taiwanului de către China nu este de neconceput. Xi ştie că s-ar putea să aibă doar un timp limitat pentru a acţiona; deşi se crede că, până în 2027, Beijingul va avea superioritate militară faţă de SUA în strâmtoarea Taiwan, având în vedere populaţia în scădere şi economia stagnantă, se pune întrebarea cât timp ar putea dura acest lucru.

Atitudinea convenţională este că, dacă ar izbucni cel de-al Treilea Război Mondial, ar fi un accident. Dar ar trebui să luăm în considerare posibilitatea ca liderii autocraţi - torturaţi de perspectiva morţii în cazul căderii lor de la putere - să fie dispuşi să urmărească strategii de supravieţuire care, deşi iraţionale pentru noi, par profund raţionale pentru ei. Aceştia ar putea reprezenta o ameninţare la adresa supravieţuirii umane, la fel ca, de exemplu, laboratoarele de agenţi patogeni insuficient securizate sau evoluţia necontrolată a inteligenţei artificiale.

Riscul este amplificat într-o epocă în care dictatorii necinstiţi cred cu adevărat că pot câştiga. Pe măsură ce trece la o doctrină nucleară de tip "strike-first" ["loveşte primul"], Rusia este din ce în ce mai convinsă că are un avantaj în cazul unui război nuclear. Regimul iranian, după ce a supravieţuit unei generaţii de izolare, ar putea foarte bine să sufere de "aroganţa supravieţuirii".

Occidentul, dacă vrea să limiteze ameninţarea autoritară, va trebui să se folosească de ceea ce reprezintă un atu periculos al său: propria imprevizibilitate, inerentă faptului de a fi democraţii. De la normalizarea relaţiilor cu China în anii 1970, care a luat prin surprindere Uniunea Sovietică, până la răspunsul surprinzător de robust la invazia Ucrainei, Occidentul este de temut din perspectiva duşmanilor săi, deoarece aceştia nu pot şti niciodată cu siguranţă ce va face în continuare. S-ar putea să fie nevoit să arunce zarurile încă o dată pentru a-şi menţine supremaţia.