Eroii gesturilor esentiale
Este iar decembrie si gandul nostru se indreapta iar spre acei oameni care stiu ca viata nu poate fi traita oricum, ca exista ceva mai presus de traiul caldut si “stabilitatea” de orice fel ar fi ea. Unii dintre ei mai sunt printre noi, altii…
Sunt cateva gesturi esentiale pe care doar gandul la acesti oameni trezeste in noi dorul de a le face, gesturi care fac ca numele de om ce-l purtam sa capete sens.
Pentru unii oameni, a spune adevarul face parte din esenta fiintei lor. Esenta fiintei se compune din valori universale precum adevar, bunatate, cumpatare, grija fata de semeni. De zeci de mii de ani oamenii mor si se nasc, civilizatiile apar si dispar, puterile in stat de asemenea, dar aceste legi ale Fiintei Eterne nu se schimba niciodata.
Curajul de a rosti adevarul, intr-o lume care se preface ca nu-l vede, este adierea necesara de aer curat intr-o camera imbacsita. De 19 ani de cand fiecare ne strigam propriul adevar cu glas tare (prea zgomotos uneori), cine mai are timp de Adevar, sau in ce masura il mai distingem din larma generala? Cand dizidentul Vasile Paraschiv a refuzat decoratia oferita de presedinte, gestul si cuvintele sale au adus acea adiere de aer proaspat care apartine Adevarului purificator de constiinta.
Dar acela nu era doar adevarul lui Vasile Paraschiv, era adevarul unei tari intregi, pe care, acest om si l-a asumat inca o data.
Curajul de a spune adevarul cu glas tare in epoca intunecata a comunismului, cand nimeni nu indraznea sa spuna ce gandeste, primea valente eroice. In acel imperiu al Minciunii si Imposturii gestul simplu si firesc de a recunoaste ca raul e rau si minciuna e minciuna era grav pedepsit. Doar se stie ce te astepta - o voi repeta numai pentru cei tineri - daca dadeai semne ca aveai constiinta sau imprudenta sa exprimi alte pareri sau credinte decat cele impuse de Partid - erai declarat imediat “dusman al poporului” si erai urmarit de Securitate (politia politica) la orice pas. Ei puteau sa faca sa ti se intample orice, fara sa ai vreun drept de replica: puteai ramane fara servici, puteai fi inchis, torturat sau ti se putea “intampla” vreun accident, tie sau vreunui membru al familiei tale.
Intr-o lume in care Absurdul luase locul Firescului toata scara valorilor fusese rasturnata, cu consecinte catastrofale la orice nivel al societatii — care persista si acum. Criza permanenta prin care trecem de 19 ani isi are originile tot in comunism. Dar mostenirea cea mai tragica, spune istoricul Neagu Djuvara, si o vom repeta iar, pentru ca tinerii trebuie sa stie ce a fost atunci, “consta in faptul ca acea jumatate de secol ne-a stricat sufletul. Un regim in care minciuna a fost ridicata la rangul de metoda de guvernare, in care teroarea a dezvoltat lasitatea la cei mai multi si eroismul imprudent la cativa, in care delatiunea a fost considerata virtute, in care furtul, nu numai din bunul statului dar si din cel al vecinului, a sfarsit prin a parea legitim din cauza privatiunilor permanente si a exemplului de inselaciune venit de sus, un asemenea regim nu putea sa nu lase urme profunde in mentalitati si comportamente. Ele sunt astazi piedica majora in integrarea noastra intr-o lume noua. Raul mi se pare atat de adanc si de generalizat incat nu stiu daca generatia celor care acum sunt tineri il va mai putea starpi. Moralitatea batjocorita se repara mai greu decat uzinele invechite. Poate doar generatiile urmatoare sa reuseasca a regasi echilibrul, daca ar sti, cu hotarare, sa impuna cultul cinstei, al respectului pentru cuvantul dat si pentru semeni.”
Cati dintre noi nu ne-am imaginat, dupa caderea regimului, o normalitate in care oamenii persecutati atunci sa fie pretuiti acum? Oameni, precum Vasile Paraschiv, Paul Goma sau Doina Cornea, etc, care n-au acceptat compromisul, platind scump pentru asta. Imi imaginam astfel de oameni avand roluri importante in viata Cetatii, asa cum odata inteleptii tarii erau sfatuitori de incredere ai conducatorilor drepti, adica, extrapoland la societatea moderna, mi-i imaginam senatori, deputati, parlamentari. Insa cei care detin aceste functii in Romania post-comunista sunt in majoritatea cazurilor departe de statura morala a celor mentionati. Si atunci, cum sa poata acestia promova eroii-dizidenti? In cel mai bun caz ii ignora, incomodati de prezenta lor, sperand ca astfel si lumea n-o sa-si mai aduca aminte de gesturile lor si o sa uite faptul ca nu toti sunt ca ei, cei de astazi.
Si posibil ca oamenii sa uite, dar Istoria nu va uita. Va inregistra mereu la loc de seama oameni de felul lui Vasile Paraschiv. De ce? Raspunsul o sa vi-l dati singuri, eu doar voi cita un scurt fragment din cartea autobiografica “Lupta mea pentru sindicate libere in Romania” : “La 22 martie 1989 a fost pentru a treia oara cand am vazut moartea cu ochii, in mainile ofiterilor de securitate. Acolo, in acea camera mica, friguroasa si intunecoasa, cu numai doua ochiuri de geam la inaltimea tavanului, am fost batut, torturat si maltratat in mod bestial; am fost lovit cu pumnii in fata, in stomac, in ficat, cu saculetii de nisip in cap si cu bastonul de cauciuc la talpi, pana imi pierdeam cunostinta si cadeam in nesimtire pe banca, apoi aruncau o galeata cu apa rece peste mine si ma lasau asa pana seara sau dimineata, sapte zile si sapte nopti, fara apa si fara mancare.[…] Apoi, fara sa vreau, gandul mi-a fugit la Nicu Stancescu din Bucuresti, iar dupa cateva clipe de meditatie mi-am zis ca vor proceda la fel cu Doina Cornea, si la fel vor pati si toti ceilalti opozanti ai regimului comunist din Romania. Gandeam: Vasazica asa a hotarat Partidul si guvernul tarii, Ceausescu, sa ne omoare, sa ne lichideze pe toti prin tortura, maltratare, iradiere. Dar nu-i nimic, vom muri, dar sunt sigur ca altii vor aparea in urma noastra, in numar si mai mare, ca in Polonia, care ne vor lua locul si vor continua lupta pentru dreptate si libertate, pentru democratie si demnitate, pentru adevar si o viata mai buna pentru toti cetatenii tarii”.
Libertate, dreptate, adevar…Aceleasi idealuri pentru care mii de tineri au murit acum 19 ani. Istoria ii va consemna ca eroi. Dar nu-i va inregistra la fel pe cei care s-au folosit atunci de aceste idealuri si de vietile acestor tineri pentru a-si construi propria lor putere. Ii va inregistra poate intr-un mod rusinos si lipsit de glorie.
De fapt, Romania nu are oameni politici. Acestia au existat candva, inainte de comunism. Ei gandeau strategii de guvernare spre binele tarii si nu se foloseau de puterea politica in felul “original” in care se intampla astazi. De exemplu, marele om politic, Iuliu Maniu ministru intre anii 1928-1933, presedinte al Partidului National Taranesc, care a fost si el victima a inchisorilor comuniste, spunea “ ... Pe mine nu reusesc sa ma intimideze, eu de la calea mea nu ma abat, eu hotararile nu mi le schimb, eu ce cred ca este bine pentru tara si pentru neam, asta fac”. Astfel de oameni raman in Istorie ca figuri de seama.
Dupa devastarile comunismului romanii ar fi avut sansa sa cunoasca un om politic in persoana domnului Corneliu Coposu, daca n-ar fi crezut aberatiile la adresa acestui senior din partea unor politruci servili ai fostului regim, hamesiti dupa ‘89 sa puna mana pe putere. Domnul Coposu - secretar personal al Ministrului Iuliu Maniu - fusese condamnat la 17 ani de temnita grea pentru convingerile sale anti-comuniste. Era un simbol al rezistentei comuniste.
Eroii pot fi in umbra o vreme dar noi stim ca Istoria isi pastreaza mereu eroii adevarati. Iar mai presus de Istorie se afla oricum justitia divina care va randui, cu dreptate, unde este locul fiecaruia, dupa faptele sale.
