"Expoziţia de la Antipa este o batjocură la fel de gravă ca şi exponatele umane păstrate de doctorii nazişti" (interviu)

Muzeul Antipa, expoziţia The Human Body. În imagine, cadavre expuse
Muzeul Antipa, expoziţia The Human Body. În imagine, cadavre expuse (Epoch Times România)

Nu trebuie să fii feministă ca să te indigneze peisajul cadavrului femeii cu pruncul în pântece, dar întrebarea este: Unde sunt toţi activiştii pentru drepturile femeii? De ce nu are nimeni dintre ei nimic de spus acum?", spune activista pentru viaţă, Alexandra Nadane într-un interviu acordat Epoch Times România. În opinia ei, "tăcerea noastră faţă de această practică nu este altceva decât tăcerea faţă de practica de atunci".

Expoziţia "The Human Body" a stârnit ample controverse în mai multe ţări, organizatorii fiind acuzaţi de lipsă de etică. Cum vi se pare această idee de a prezenta în numele ştiinţei şi cunoaşterii medicale cadavre, pe care să le vadă şi copii la Muzeul Antipa?

Ca tânără nu pot să nu remarc faptul că la tot pasul se amestecă binele cu răul, iar de multe ori un lucru negativ este prezentat ca fiind pozitiv pentru a fi mai uşor acceptat şi pentru a suprima orice eventuală repulsie. Şi constat cu tristeţe că aceasta nu este doar o practică folosită inconştient de unele persoane ori conştient de altele, ci este o strategie folosită de o instituţie culturală al cărei rol ar trebui să fie demn de statutul pe care îl are.

În privinţa expoziţiei sunt câteva aspecte care trebuiesc puse în discuţie. Atunci când este vorba de copii, părinţii şi adulţii în general au o atitudine protectoare încercând să-i îndepărteze de tot ceea ce îi poate afecta fizic sau emoţional. De pildă, uneori când moare un membru al familiei copiii sunt duşi la vecini, trimişi la plimbare sau li se găseşte o altă ocupaţie, spunându-li-se diferite lucruri care să le liniştească curiozitatea. Aşadar avem de-a face cu un paradox: Nu sunt lăsaţi să-şi vadă bunicii care au trecut la cele veşnice, dar sunt luaţi de mână şi duşi la Muzeu ca să vadă cadavre. Măcar când este vorba de înmormântare totul stă sub semnul bunei-cuviinţe şi a respectului pentru cel decedat.

La fel se întâmplă şi în alte cazuri. Suntem atenţi să nu-i lăsăm pe copii să se uite cum curge sângele dintr-un corp lovit în urma unui accident, avem grijă să le acoperim urechile atunci când cineva începe să vorbească urât în preajma noastră, dar când e vorba să vadă o femeie însărcinată secţionată ni se pare lipsit de importanţă şi încercăm chiar să-i dăm o utilitate.

Suntem într-un moment istoric în care la fiecare pas se face apel la Drepturile Omului şi la drepturile femeii. Nu trebuie să fii feministă ca să te indigneze peisajul cadavrului femeii cu pruncul în pântece, dar întrebarea este: Unde sunt toţi activiştii pentru drepturile femeii? De ce nu are nimeni dintre ei nimic de spus acum?

Dacă în acest moment cineva ar fi întrebat „Ce este o femeie?” şi ar răspunde: „O colecţie de oase, forme şi muşchi” cu siguranţă ar fi condamnat în public, dar acest lucru nu reprezintă o insultă, ci realitatea pe care copiii sunt invitaţi, cu multă ştiinţă a marketingului să o descopere la Antipa.

Aş spune că nu ne lipseşte cunoaşterea, ştiinţa sau tehnica, ci bunul simţ şi respectul faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi.

Suntem atenţi să nu-i lăsăm pe copii să se uite cum curge sângele dintr-un corp lovit în urma unui accident, avem grijă să le acoperim urechile atunci când cineva începe să vorbească urât în preajma noastră, dar când e vorba să vadă o femeie însărcinată secţionată ni se pare lipsit de importanţă şi încercăm chiar să-i dăm o utilitate.

Reprezentanţii Muzeului Antipa susţin că expoziţia urmăreşte un caracter „educativ şi ştiinţific de a schimba modul în care vizitatorii percep corpul uman, oferind românilor, în premieră, o şansa unică de a-şi privi organismul prin ochii unui chirurg şi de a experimenta o incursiune vizuală în interiorul său. Ce valoare de cunoaştere credeţi că poate avea expunerea acestor corpuri şi ce probleme de bioetică şi de morală creştină ridică ea?

Nu sunt specialist în bioetică sau teologie, dar vă pot spune câteva lucruri din perspectiva tehnicilor de comunicare şi publicitate. Scopul unei reclame este să vândă. În publicitate se consideră că dacă o reclamă nu te-a captat înseamnă că ori a fost prost făcută, ori nu e pentru tine. Grupul ţintă pentru care a fost realizată această reclamă sunt tinerii şi adolescenţii. Dacă nu credeţi, luaţi aminte că pe 17 aprilie s-a oferit accesul gratuit profesorilor tocmai pentru a-i atrage pe cei care fac parte din aceste grupuri. Experţii au studiat şi au văzut că aceştia şi părinţii lor sunt interesaţi în primul rând de educaţie şi ştiinţă şi atunci au scos cele două nevoi în evidenţă, lăsând în umbră faptul că organizatorii vor să câştige bani. Al doilea pas este ca reclama să convingă consumatorul că el este cel care are nevoie să vadă această expoziţie şi că eforturile tuturor celor care s-au ocupat de organizare s-au concentrat pe îndeplinirea acestei dorinţe în cele mai bune condiţii. Dacă s-a ajuns până aici, atunci consumatorul nu trebuie lăsat să se gândească foarte mult şi să decidă singur, ci trebuie stimulat prin mesaj, imagine, sunete şi alte elemente care ating partea emoţională. De aici încolo succesul este garantat, iar consumatorul rămâne cu ideea că a ales cel mai bun lucru pentru el şi pentru copil. Să nu fim nici proşti, nici ipocriţi: cei care au realizat expoziţia şi o plimbă prin ţările lumii vor bani, iar cei care o găzduiesc la Muzeul Antipa se fac că nu înţeleg asta…

Vă aşteptaţi ca intelectualii români să ia atitudine faţă de această problemă?

Aşa ar fi firesc şi nu ar trebui să se lase aşteptaţi, la fel cum ar fi fost firesc să se ia atitudine faţă de reacţia evazivă şi superficială a conducerii Muzeului atunci când domnul academician Dumitru Murariu a declarat că nu s-a ocupat de procurarea şi conservarea cadavrelor şi că Muzeul este doar o gazdă a acţiunii. Scena este demnă de Caragiale. Gândiţi-vă la o situaţie similară, în care un cetăţean român are în curte un cadavru pe care el îl prezintă altora contra cost şi dă acelaşi răspuns oamenilor legii care vin să-l cerceteze. Deosebirea constă în faptul că cetăţeanul ar fi fost cercetat în continuare, pe când domnul academician consideră că s-a spălat pe mâini de orice responsabilitate.

Dacă lucrurile rămân aşa, este o consecinţă a lipsei de atitudine şi de responsabilitate a societăţii. O complacere în profundul dispreţ faţă de oamenii ale căror trupuri sunt folosite fără scrupule – i-a întrebat cineva dacă sunt de acord să le fie arătate membrele şi organele corpului? Este o batjocorire a lor cu nimic mai prejos decât în cazul exponatelor umane păstrate de doctorii nazişti care făceau experienţe pe deţinuţi în lagăre. Iar tăcerea noastră faţă de această practică nu este altceva decât tăcerea faţă de practica de atunci. Asta pentru a defini, prin similitudine, „educaţia” prin batjocură şi lipsa atitudinii faţă de grozăvia care are loc în acest moment.

Alexandra Nadane este preşedinta Asociaţiei Studenţi Pentru Viaţă, unul dintre co-organizatorii Marşului pentru viaţă, cel mai mare eveniment pro-life din România, şi ţine blogul Vremuri vechi şi noi.