Israelienii vorbesc acum deschis despre "distrugerea totală" a statului evreu

Insistenţele lui Benjamin Netanyahu de a împinge ţara spre autocraţie au declanşat proteste masive şi un sentiment că sfârşitul experimentului israelian, vechi de 75 de ani, ar putea fi aproape, afirmă un material publicat de Rolling Stone.

Întrebaţi-i pe israelieni ce a pus stăpânire pe ţara lor - care a fost paralizată de "blitzul legislativ" al premierului Benjamin Netanyahu şi de protestele masive pe care le-a declanşat acesta - şi este mai probabil să răspundă cu un sunet decât cu un cuvânt propriu-zis. Un mârâit sau un fluierat lung, în derivă. Foarte adesea, un suspin adânc. O chicoteală nervoasă însoţită de o ridicare din umeri.

Pentru majoritatea israelienilor, nu există cuvinte pentru a descrie teama mistuitoare că, aşa cum spune fostul director al Mossad, Tamir Pardo, ţara este "în pragul colapsului". Potrivit acestuia, concetăţenii săi se află chiar pe marginea prăpastiei "distrugerii totale a statului Israel".

El nu este singurul. Fostul premier Ehud Barak numeşte proiectul lui Netanyahu "asasinarea Declaraţiei de Independenţă, care va transforma Israelul într-o dictatură". Dacă un guvern foloseşte instrumentele guvernării democratice pentru a-l "distruge din interior", spune Barak, israelienii trebuie să se pregătească să reziste.

"Nu este doar dreptul cetăţenilor; este, după părerea mea, obligaţia acestora să se îndrepte din păcate spre nesupunere civilă."

La 1 noiembrie, israelienii au votat în cadrul unor alegeri destul de liniştite, al cincilea scrutin succesiv din 2019, când Netanyahu, inculpat la acea vreme, a pierdut ultima coaliţie funcţională. Campania s-a axat pe inflaţie şi pe problemele legate de costul vieţii post-pandemice. Acum, uimiţi şi speriaţi, aleargă după paşapoarte străine "în cazul în care Israelul nu mai este un loc viabil pentru a trăi", a explicat un canal de televiziune israelian.

Netanyahu, cel mai longeviv prim-ministru al Israelului şi, timp de zeci de ani cea mai dominantă figură politică a acestuia, a revenit în funcţie la 29 decembrie 2022 şi şi-a petrecut cele 10 săptămâni care au urmat încercând să treacă prin parlament ceea ce el numeşte "reforma judiciară", un pachet de aproximativ 130 de legi care, de facto, ar face ca sistemul judiciar să nu mai fie una dintre cele trei puteri ale statului.

Coincidenţa face da Netanyahu să fie judecat pentru fraudă, mită şi abuz de încredere în trei cazuri complexe legate de eforturile sale de a controla presa israeliană. El l-a pierdut deja pe ministrul său de Interne, Aryeh Deri, un evazionist fiscal condamnat, pe care Curtea Supremă l-a declarat inapt să îşi exercite funcţia. Pentru a se feri de o soartă similară, Netanyahu a avansat un proiect de lege care revocă capacitatea instanţelor de a se pronunţa asupra hotărârilor guvernamentale. În mod colocvial, aceasta este numită "legea fortificaţiei" şi este la un vot distanţă de a deveni lege. Un alt proiect de lege l-ar repune în funcţie pe Deri.

Spre deosebire de sistemul parlamentar britanic, pe care se bazează parţial, forma de guvernământ din Israel include un singur for legislativ - Knesset - care, prin definiţie, este compus dintr-o majoritate care susţine guvernul de coaliţie.

Partidul lui Netanyahu, Likud, deţine 32 din cele 120 de locuri din Knesset. Coaliţia sa extremistă - ce include teocraţi de extremă dreapta, segregaţionişti şi chiar un ministru al securităţii interne care a fost condamnat anterior pentru infracţiuni teroriste - deţine 64 de locuri.

El a interpretat această majoritate subţire ca fiind "un mandat de guvernare" care, prin neutralizarea sistemului judiciar, ar transforma democraţia imperfectă a Israelului într-o autocraţie condusă de un om puternic: Benjamin Netanyahu.

"Nu va fi ţara pe care o cunoaştem şi pe care ne-o dorim aici", a declarat David Grossman, renumitul autor israelian, pentru Rolling Stone. "Nu va fi ţara pe care fondatorii noştri au vrut să o vadă aici. Ani de zile am avut sentimentul că Israelul a reuşit, împotriva tuturor şanselor, să facă ceva aproape miraculos - să creeze un loc după care poporul evreu tânjea atât de profund". Nu un miracol în sens religios, adaugă el. Fondatorii Israelului au prevăzut un stat secular. "Un miracol secular, un loc în care oamenii care nu s-au simţit niciodată acasă, nicăieri pe Pământ, să se simtă acasă".

Acesta mai afirmă că acum "este un sentiment de dezastru iminent". Grossman este cea mai apropiată "fiinţă" de un oracol pe care o are Israelul liberal. El este un sionist convins care crede în statul evreu şi un oponent vocal al ocupaţiei israeliene a teritoriilor palestiniene. În 2006, fiul său, Uri, un recrut de 21 de ani care servea într-o unitate blindată la graniţa Israelului cu Libanul, a fost unul dintre cei 24 de israelieni ucişi în luptele cu gruparea de miliţie Hezbollah, susţinută de Iran.

O parte din "minunea Israelului", spune el, este faptul că "în ciuda diferenţelor uriaşe de viziuni şi de valori ale lumii, şi poate şi din cauza ameninţărilor din exterior, am fost, cu cuvintele lui Avraam, anashim akhim - un popor frăţesc, rude".

Cu toate dificultăţile şi provocările Israelului, coeziunea sa socială, solidaritatea de bază a cetăţenilor săi nu a fost niciodată pusă la îndoială. O veche glumă spunea că Israelul era ţara în care un şofer nebun te putea călca, dar întreaga autostradă se oprea pentru a-ţi acorda primul ajutor. "Dar, undeva în adâncul inimilor noastre, ştiam că nu eram cu adevărat fraţi", spune Grossman. "Ştiam că există lacune vaste şi diverse dorinţe ale inimilor, oamenii religioşi dorind un stat halachic [religios], în timp ce pentru mine este o aberaţie să mă gândesc la lapidarea cuiva pentru drepturile LGBTQ sau că un non-evreu are o valoare mai mică. Toate aceste lucruri au planat în fundal, dar am crezut că le vom depăşi."

Grossman se teme cel mai mult de un test humpty-dumpty pentru Israel, în care toate părţile constitutive care sunt rupte în bucăţi de actuala criză în curs de desfăşurare nu mai pot fi reasamblate. "Acestea nu sunt doar cuvinte. Dintr-o dată, vedem că ceea ce am crezut că putem subsuma întotdeauna, lipsa de asemănare dintre noi... [ne priveşte] în faţă."

Israelul modern împlineşte 74 de ani. Un sentiment de panică îi cuprinde pe mulţi israelieni atunci când sunt întrebaţi despre cea de-a 75-a Zi a Independenţei sale, care se profilează la 25 aprilie.

"Acesta este un plan pentru a zdrobi sistemul de justiţie", a declarat preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Esther Hayut, într-un discurs înflăcărat, fără precedent, la două săptămâni de la începutul mandatului zgomotos al lui Netanyahu.

"Este conceput pentru a da o lovitură fatală independenţei sistemului judiciar şi de a-l reduce la tăcere. [Dacă va fi pusă în aplicare,] cea de-a 75-a aniversare a independenţei Israelului va fi amintită ca fiind anul în care identitatea democratică a ţării a primit o lovitură fatală".

Israelul, aşa cum îl ştim, s-ar putea să nu ajungă atât de departe. Guvernul lui Netanyahu s-a angajat să adopte câteva dintre cele mai ambiţioase proiecte de lege ale sale, inclusiv o lege prin care s-ar anula deciziile Curţii Supreme, care ar reduce hotărârile Înaltei Curţi din Israel la comentarii sociale, şi o lege care să umple Comitetul de numiri judiciare cu politicieni, până la Paştele, care începe pe 5 aprilie.

Acest lucru a declanşat un sentiment tangibil de condamnare şi indignare. Sondajul 2023 din februarie, Israeli Voice Index, un sondaj nepartizan, arată că jumătate dintre israelieni cred că situaţia generală a ţării s-a înrăutăţit sub noul guvern, iar 72% consideră că tensiunile dintre diverse sectoare ale societăţii s-au accentuat în aceeaşi perioadă.

Aproape 20 la sută dintre israelieni au participat la demonstraţii împotriva loviturii legislative. Netanyahu îi numeşte "anarhişti" şi avertizează în mod sumbru că sunt susţinuţi de "donatori străini care vor să răstoarne guvernul de dreapta şi să provoace noi alegeri" şi de "presa înregimentată, părtinitoare, de stânga", care vrea să agite publicul.

Fiul său, Yair, în vârstă de 31 de ani, un troll de ultra-dreapta, îi compară pe protestatari cu teroriştii şi cu naziştii şi acuză poliţia israeliană şi agenţia de securitate israeliană Shin Bet că au participat la o lovitură de stat împotriva tatălui său.

Între timp, israelienii observă cu îngrijorare creşterea violenţei în interiorul ţării lor şi în Cisiordania ocupată şi sunt speriaţi de avertismentele zilnice ale companiilor internaţionale de credit care îl avertizează pe Netanyahu că proiectul său va distruge viabilitatea Israelului ca destinaţie de investiţii. De fapt, companiile de tehnologie îşi retrag banii înainte de a pierde protecţia juridică.

Între timp, oficialii de top sunt trataţi ca nişte paria. Ministrul de Finanţe, Bezalel Smotrich, care a cerut "ştergerea" satului palestinian Huwara după un atac terorist comis de un locuitor - care adoptă "legea Torei" pentru a înlocui legea civilă israeliană -, şi se defineşte ca fiind un "homofob fascist", a fost persona non grata în timpul unei vizite rapide la Washington, D.C., săptămâna aceasta, unde, într-un moment rar de bipartizanat, a fost evitat de toţi oficialii americani.

Rezerviştii armatei israeliene şi-au asumat un rol proeminent în mişcarea de protest, numită de ei rezistenţa la planul lui Netanyahu. Rezerviştii formează coloana vertebrală a personalului activ al serviciului militar israelian. Unii, cum ar fi piloţii de vânătoare, sunt obligaţi să renunţe până la 60 de zile pe an pentru pregătire. Din punct de vedere tehnic, ei sunt voluntari şi, prin urmare, nu sunt supuşi disciplinei militare. Protestele lor pornesc de la o premisă de bază: ne-am înrolat pentru a lupta pentru un stat evreiesc şi democratic - nu pentru o dictatură; Netanyahu rupe contractul care ne leagă.

Royi Elcabets, care este cel mai în vârstă dintre rezerviştii protestatari şi ocupă funcţia de şef de stat major al Comandamentului de Sud al Israelului, a estimat într-un interviu că în prezent îşi dedică 70% din timp opoziţiei faţă de Netanyahu.

"Cred că ne aflăm într-un moment critic al istoriei noastre naţionale şi există o preocupare reală că am putea pierde identitatea Israelului ca stat evreu şi democratic", a declarat Elcabets pentru Rolling Stone.

El administrează un grup de aproximativ 2.000 de rezervişti, inclusiv peste 40 de generali, care "vor să ridice un steag roşu - nu, un steag negru. Dacă această ţară nu rămâne democratică, cu un sistem judiciar independent, iar ei reuşesc să schimbe regimul, acest lucru va afecta în mod critic rezervele".

Duminică, confruntat cu o revoltă tot mai mare a militarilor iubitori de democraţie, şeful Statului Major al armatei israeliene, generalul Herzi Halevi, a recunoscut în faţa unui auditoriu plin de rezervişti la Universitatea din Tel Aviv că Forţele de Apărare ale Israelului "nu pot funcţiona fără spiritul voluntar al rezerviştilor".

Elcabets atribuie temerile existenţiale ale israelienilor unui "fel de pesimism evreiesc înnăscut", dar el este totuşi, într-un fel, un optimist - sau cât de aproape poţi fi în aceste vremuri întunecate: "Sunt convins că nu va fi sfârşitul ţării."

El vede momentul pe care îl traversează Israelul ca pe "durerile naşterii" şi "durerile de creştere" ale unei ţări tinere care încă îşi defineşte identitatea complexă, "precum Statele Unite şi Războiul Civil", afirmă el.

Este o aluzie cu o rezonanţă profundă. Exact la vârsta de 74 de ani, Statele Unite au promulgat Compromisul din 1850, un pachet de cinci proiecte de lege menite să atenueze tensiunile care se manifestau pe atunci între statele libere şi statele cu sclavi, în speranţa de a evita un conflict intern. Nu a funcţionat, iar aproximativ trei sferturi de milion de oameni au murit în războiul care a urmat.

Compromisul american a eşuat. Dar istoria Statelor Unite este doar unul dintre numeroasele exemple străine adunate de israelieni din toate părţile implicate în fulminanta dezbatere naţională, demonstranţii comparându-l adesea pe Netanyahu cu Vladimir Putin al Rusiei, Recep Tayyip Erdogan al Turciei, Viktor Orban al Ungariei şi Juan Peron al Argentinei.

Dar calea lui Netanyahu este, de asemenea, anatemă în propria ţară, chiar şi în interiorul propriei sale tabere politice.

"Este total opusă cu ceea ce am dezvoltat noi, în Likud", spune Limor Livnat, fost ministru al educaţiei în partidul premierului şi fiică a doi fondatori ai Likud.

"Independenţa şi supremaţia statului de drept, aşa cum a descris-o Menachem Begin", a adăugat ea într-un interviu, făcând aluzie la fostul premier conservator, "acestea sunt valorile pe care eu - noi, Likud - le-am crescut".

"Astăzi, Likud este altceva", a spus ea, lăsând să se înţeleagă faptul că Likud, cândva o mişcare conservatoare amplă, a devenit un one-man show. Livnat l-a denunţat public pe Netanyahu şi a părăsit partidul după 51 de ani de apartenenţă, în februarie 2021, pentru a protesta faţă de alianţa tot mai mare a lui Netanyahu cu formaţiunea rasistă a lui Smotrich, Partidul Sionismului Religios.

Ea consideră că Netanyahu conduce "un proces foarte periculos care ne-ar putea duce în locuri foarte, foarte rele pe care Israelul nici măcar nu şi le-a imaginat vreodată".

Grossman, care a luat cuvântul la primul miting care s-a opus măsurilor lui Netanyahu, duce această gândire cu un pas mai departe decât Livnat. Posibil ca cea mai importantă parte a puzzle-ului actual al Israelului "să fie ocuparea" teritoriului palestinian, afirmă el.

"Strigăm că această nouă legislaţie va afecta democraţia israeliană, dar timp de 55 de ani am ignorat complet ocupaţia.", precizează acesta. "Un teritoriu ocupant nu se poate numi democratic".

Grossman mai adaugă că ultimele câteva luni au fost brutale: "Dintr-o dată, toate diferenţele dintre noi şi toată ostilitatea au ieşit la suprafaţă şi, dintr-o dată, Israelul, această ţară foarte puternică, cu cea mai puternică armată din Orientul Mijlociu, cu cea mai puternică forţă aeriană şi cu Mossadul - se simte ca şi cum toate acestea cad şi se prăbuşesc dintr-o singură lovitură."