“Noua ordine mondială” este, de fapt, comunism la scară globală - chiar dacă poartă o mască de umanoid

Un amănunt care scapă analiştilor zilelor noastre este că mişcarea comunistă a fost de la începuturile sale globalistă şi sprijinită de Marea Finanţă. Aşa-zisa cădere a comunismului, care, însă, nu a fost urmată de un proces al acestuia sau de epurări ale structurilor comuniste din fostele state comuniste, a adormit opinia publică. Dar ani mai târziu, agenda globalistă a celor din spatele comuniştilor este la fel de prezentă, iar procesul de inginerie socială la scară mondială pare să meargă mai departe.
Lanţurile cu care erau legaţi prizonierii (Fortul 13 Jilava)
Lanţurile cu care erau legaţi prizonierii (Fortul 13 Jilava) (Eugen Horoiu/Epoch Times)

Chiar de la apariţia sa, Marx spunea răspicat că „emanciparea clasei muncitoare” ar trebui să cuprindă „toate ţările”.

După o jumătate de secol de reeducare socialistă a naţiunilor occidentale şi după trecerea statelor naţionale - încă suverane - sub controlul unor structuri de guvernare regională şi/sau globală precum Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite, efectele sunt vizibile.

“După victoria clasei muncitoare .... nu vor mai exista în nicio ţară cauze de natură socială, naţională sau de o altă natură pentru izbucnirea războaielor. Dar acest lucru va fi posibil doar atunci când întreaga lume va fi adusă sub controlul total al sistemului socialist-comunist. Întreaga omenire se va uni într-o comunitate adevărată de naţiuni egale", spunea Nikita Hruşciov, şeful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1953 până în 1964.

Internaţionismul a fost întotdeauna unul dintre fundamentele marxismului, deoarece, potrivit pionierilor acestei ideologii, caracteristicile naţionale sau etnice nu determină apartenenţa unui individ la un grup social mai mare. Dimpotrivă, ceea ce contează este cărei clase sociale îi aparţine un individ, căci, indiferent de identitatea lor naţională sau etnică, clasele inferioare ale societăţii vor fi întotdeauna exploatate şi oprimate de clasele superioare.

Pe baza acestor afirmaţii, în Manifestul Comunist, Karl Marx a chemat "proletarii din toate ţările" să se unească şi să răstoarne ordinea socială existentă printr-o revoluţie violentă.

Prima asociaţie, pretinzând că a apărat interesele proletariatului internaţional, s-a întemeiat în 1864 sub forma "Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor", în a cărei declaraţie fondatoare Marx a scris că "emanciparea clasei muncitoare nu este nici locală, nici naţională, ci o sarcină socială care cuprinde toate ţările".

În concepţia lui Marx, această primă „Internaţională” ar fi reprezentat organul central de conducere al "partidelor muncitoreşti" ce urmau să fie formate în statele naţionale, dar acest lucru a eşuat din cauza disputelor interne ce au dus, în cele din urmă, la destrămarea primei „Internaţionale”.

La Congresul Socialist Internaţional din 1889, la iniţiativa lui Friedrich Engels, s-a înfiinţat cea de-a doua "Internaţională", care a existat până la Primului Război Mondial şi a contribuit la izbucnirea Revoluţiei din Octombrie.

Politica de destindere a lui Lenin: o înşelăciune la scară mondială

După ce Revoluţia din Octombrie a creat pentru prima oară un stat în Rusia Sovietică, Lenin a înfiinţat în anul 1919 cea de-a treia Internaţională (Komintern), al cărei scop era clonarea revoluţiei bolşevice în alte state aflate în afara sferei de influenţă sovietice şi în cele din urmă extinderea Revoluţiei din Octombrie la un „Octombrie Mondial”.

Dar înfrângerea Uniunii Sovietice în războiul cu Polonia din anul 1921 şi în special eşecul „Octombriei germane” din anul 1923 au reprezentat un recul puternic pentru ambiţiile marxiste.

Contrar aşteptărilor comuniştilor şi promisiunilor personale ale lui Lenin, Primul Război Mondial nu a escaladat într-o revoluţie mondială, iar „epoca de aur a comunismului mondial” întârzia.

Mai rău, economia planificată sovietică a aşa-numitului "comunism de război", care se caracteriza prin exproprieri, colectivizare şi teroare, se afla, la începutul anilor 1920, aproape de colaps.

În 1921, forţat de împrejurări, Lenin a introdus "Noua Politică Economică" (NEP), care prevedea o liberalizare amplă şi reintroducerea elementelor de piaţă în economia centralizată sovietică – măsură care, pe de o parte, a evitat prăbuşirea totală a sistemului sovietic, şi pe de alta a dat impresia că Rusia se abate de la ideologia comunistă.

În ceea ce priveşte relaţiile externe, prin conceptul lui Lenin de „coexistenţă paşnică” cu statele vestice, s-a reuşit depăşirea, în mijlocul anilor 1920, izolării politice a URSS.

Dar aceast lucru nu a schimbat nimic din obiectivul „celei de a treia Internaţionale”, coordonate de Moscova, care lucra la prăbuşirea statelor naţionale individuale.

Lenin anunţase în 1923 că mai întâi va fi cucerită Europa de Est, apoi ţările Asiei şi în cele din urmă chiar Statele Unite vor fi încercuite – SUA fiind considerată ultimul bastion al capitalismului.

Conform planurilor comuniste, SUA nici nu ar fi trebuit atacate, ele ar fi căzut în mâinile bolşevicilor ca un fruct copt.

Până atunci, conceptul de "coexistenţă paşnică", plus Noua Politică Economică, ar fi trebuit să ofere Uniunii Sovietice un "răgaz" pentru a ridica nivelul de dezvoltare economică al Estului la nivelul ţărilor industrializate occidentale. Numai atunci când acest obiectiv ar fi fost atins, potrivit planului lui Lenin, ar fi trebuit să înceapă "a doua fază a socialismului", şi, odată cu ea "reactivarea potenţialului revoluţionar din lumea occidentală". Asta înseamna că doar atunci ar fi trebuit să aibă loc reîntoarcerea la lupta de clasă deschisă şi, odată cu aceasta, băile de sânge care au fost caracteristice Revoluţiei din Octombrie.

Troţki împotriva lui Stalin

După moartea lui Lenin, în conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice s-a ajuns la o dispută asupra direcţiei acestuia, care a escaladat într-o luptă de putere între noul Secretar General Josef Stalin şi Ministrul Războiului Leo Troţki.

Deşi Troţki şi Stalin aveau viziuni similare asupra scopului strategiei comuniste - crearea guvernului global - modul în care acest obiectiv se voia implementat a devenit mărul discordiei. În timp ce Stalin plănuia construirea socialismului „ţară cu ţară”, Troţki pleda pentru conceptul „revoluţiei permanente la scară mondială”. Asta însemnând că Stalin dorea instaurarea ordinii sociale comuniste în Uniunea Sovietică pentru a extinde apoi revoluţia la alte state.

Troţki a insistat asupra conceptului său de „revoluţie permanentă” prin care, tranziţia de la capitalism la comunism prin socialism nu putea funcţiona decât la scară mondială. Cu alte cuvinte, subminarea intenţionată a ordinii sociale tradiţionale, bazate pe economia de piaţă, ar fi trebuit să creeze o "situaţie revoluţionară" în toate ţările lumii, înainte ca o revoluţie ulterioară să cuprindă întreaga lume şi să supună toate naţiunile dictatului unui consiliu de guvernare global.

După cum se ştie, Stalin a rămas la putere, iar Troţki a fost exilat, iar apoi asasinat. Astfel că planul stalinist a prevalat.

"Nu veţi accepta comunismul uşor, dar vă vom hrăni cu socialism constant şi în doze mici, până vă veţi trezi în cele din urmă şi veţi constata că trăiţi deja în comunism." - Nikita Hrusciov către un secretar american de stat, în 1959

Astfel că de atunci, comunismul există în paralel cu capitalismul. Aceasta conduce la o concurenţă inevitabilă între cele două sisteme sociale, în care - aşa cum o demonstrează practica – comunismul rămâne permanent în urmă.

Stalin deturnează agenda globalistă

După ce Stalin s-a impus în faţa lui Troţki în a doua jumătate a anilor 1920, a început perioada stalinistă.

În încercarea de a consolida ordinea socială comunistă mai întâi în Uniunea Sovietică, Stalin a anulat Noua Politică Economică şi conceptul de "coexistenţă paşnică" cu vecinii. S-a întors la metodele brutale ale comunismului, care au avut consecinţe devastatoare pentru economia sovietică – dar pe care Stalin a încercat să le contracareze cu deportarea în masă şi lagăre de muncă forţată – cu alte cuvinte, folosind mai multe crime.

În loc să inspire clasa muncitoare la o revoluţie mondială globală, crimele comunismului şi ameninţarea regimului stalinist au condus la o reacţie anticomunistă care a fost exprimată în Europa sub forma fascismului, socialismului naţional şi a franciscanismului – şi, ulterior, în Statele Unite a McCarthyism-ului.

Ca efect al politicii staliniste, lagărul comunist la începuturile anilor 1950 semăna cu cel al anilor 1920. Economia planificată sovietică nu putea concura cu cea a statelor occidentale, iar la începutul Războiului Rece comunismul era discreditat ideologic şi izolat politic – bineînţeles, cu excepţia intelectualilor occidentali de stânga.

Strategia pe termen lung, relansată

După moartea lui Stalin în anul 1953 lupta pentru putere de la vârful regimului sovietic a reizbucnit şi l-a avut câştigător pe Nikita Hruşciov. Cu intenţia de a reînvia revoluţia mondială, Hruşciov nu numai că a readus la viaţă conceptele leniniste ale Noii Politici Economice şi de „coexistenţă paşnică”, ci a integrat şi conceptul lui Trotski de „revoluţie permanentă” într-o nouă strategie sovietică pe termen lung, care, începând cu cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1956 tindea spre unificarea lumii sub un consiliu socialist global.

Hruşciov a început schimbarea strategiei prin declararea lui Stalin drept ţap ispăşitor pentru crimele regimului comunist şi a iniţiat un proces pe termen lung de destalinizare, al cărui scop a fost ulterior comentat de Andrei Saharov:

„Suntem convinşi că opinia publică mondială comunistă dezaprobă toate încercările de restaurare a stalinismului în ţara noastră. Ar fi o lovitură îngrozitoare împotriva puterii de atragere a ideilor comuniste în întreaga lume. La vizita din 1959 în Statele Unite, Hruşciov a dezvăluit în mod surprinzător şi deschis modul în care funcţiona în practică conceptul împrumutat de la Trotski de „revoluţie permanentă la scară mondială” în noua strategie sovietică pe termen lung. Hruşciov i-a spus Ministrului Agriculturii, Ezra Taft Benson, că nepoţii săi vor trăi în comunism. Atunci când Benson l-a contrazis, Hruşciov i-a spus:

„Voi americanii sunteţi atât de naivi!.... Nu! Nu veţi accepta comunismul uşor, dar vă vom hrăni cu socialism, constant şi în doze mici, până vă veţi trezi în cele din urmă - şi veţi constata că trăiţi deja în comunism.”

Andrei Saharov, aşa numitul „tată al bombei cu hidrogen a Uniunii Sovietice”, care în anul 1968 cerea terminarea Războiului Rece şi integrarea internaţională a Estului şi a Occidentului într-o ordine socialistă globală, a devenit şi mai explicit vorbind despre conceptul de "atitudine psihologică"a popoarelor occidentale.

El credea că popoarele occidentale ar trebui să fie „setate psihologic”, încât să sprijine „de bună voie” redistribuirea internaţională a venitului lor şi construirea unui guvern mondial. Această „modificare a psihicului poporului” necesară pentru „creştere paşnică” în cadrul socialismului global ar trebui să fie făcută "pe o bază general democratică, controlată de opinia publică, prin toate mijloacele democratice, precum alegerile, publicaţiile etc şi să joace un rol esenţial în ceea ce se presupune că este cauzat de efectul de seră al dioxidului de carbon industrial, care necesită înfiinţarea unei economii globale socialiste. Dacă, în ciuda acestei reeducări sistematice, popoarele occidentale refuză să-şi abandoneze „ideologia laşă şi egoist mic-burgheză” cu care au fost îndoctrinate de „militarism, naţionalism, fascism şi revanşism”, atunci distrugerea civilizaţiei umane ar fi ameninţată de războiul nuclear.

Infiltrarea Occidentului

O jumătate de secol mai târziu, reeducarea socialistă a popoarelor occidentale şi transferul treptat al fostelor naţiuni suverane sub controlul guvernării regionale şi globale, precum Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite, sunt evidente.

Mai puţin evident este că această evoluţie a fost efectiv realizată de Moscova încă din anii 1950. La un sfert de secol după presupusa "prăbuşire a Uniunii Sovietice", ameninţarea comunistă din conştiinţa publică a dispărut aproape complet. Ca urmare, unui observator neavizat îi rămân ascunse acţiunile subtile dar concertare ale Moscovei, care împing lent statele occidentale către socialismul global.

La prima vedere protagoniştii acestei evoluţii par să aparţină altor coloraturi politice. Acest lucru se explică prin faptul că „Revoluţia permanentă” a lui Troţki conţine conceptul de „entrism”, care prevede infiltrarea partidelor şi organizaţiilor deja existente cu agenţi sovietici de influenţă sau înfiinţarea de organizaţii care să apară pe nebănuite pentru a pune în aplicare - sub ecranul lor artificial - agenda comunistă sub un steag fals.

Abia atunci când cineva cunoaşte obiectivele strategiei sovietice pe termen lung şi este familiarizat cu conceptul Troţkian de "entrism", poate înţelege de exemplu de ce „neoconismul” american (cu trecut troţkian) a târât occidentul într-un război lipsit de sens şi fără ieşire cu Islamul. De ce aparente „extreme drepte” (cu trecut comunist!) cer desfiinţarea NATO, de ce pretinşii „sprijinitori ai mediului” (cu trecut comunist!) depun eforturi în introducerea unei economii planificate sau chiar şefi de guverne pretinşi conservatori (cu trecut comunist!) deschid graniţele statului naţional şi promovează emigrarea masivă de străini care nu sunt integrabili în ordinea socială tradiţională.

Există nenumărate exemple care arată cum, sub acoperirea diferitelor partide şi organizaţii, este pusă în aplicare agenda strategiei sovietice pe termen lung.

Efectele „permanentei revoluţii” a lui Trotski sunt evidente. Cel mai vizibile sunt efectele în integrarea europeană şi în aşa numitul proces Rio, care foloseşte ca paravan „protecţia internaţională a climei” pentru a transforma ONU într-un veritabil guvern mondial şi pentru a stabili o ordine internaţională socialistă.

În decursul acestei „revoluţii permanente” organele de guvernare ale statelor naţionale sunt aduse mai întâi la stadiul de simple agenţii de sprijin pentru guvernul regional şi/sau mondial. Acest lucru continuă până când fostele state naţionale – iniţial echilibrate din punct de vedere etnic şi cultural - sunt aduse în stare de haos, descompuse, ruinate economic şi financiar şi făcute incapabile de a se apăra – în momentul în care tensiunile sociale apărute ca urmare al acestui proces ajung să dea naştere unei „situaţii revoluţionare” care – evident - va facilita prăbuşirea ordinii sociale tradiţionale la scară mondială prin evenimente de genul războaielor civile.

Iar acest lucru nu face altceva decât să pregătească instalarea definitivă a unui guvern mondial. Care are mari şanse să fie socialist.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii