Cum să te debarasezi de rămăşiţele pământeşti ale unui nazist mort
Cazul căpitanului SS Erich Priebke, unul din autorii masacrului de la Grotele Ardeatine din 1944 şi decedat la 11 octombrie la Roma, la 100 de ani, este cea mai recentă dovadă a cât este de greu să te debarasezi de rămăşiţele pământeşti a unui nazist mort. Înhumarea acestor criminali de război devine motiv de pelerinaj pentru simpatizanţii acestei ideologii maligne, notează ziarul spaniol El Pais.
Problemele au început cu însuşi Hitler. Ruşii au dezgropat rămăşiţele acestuia şi ale amantei sale Eva Braun din grădinile Reich-ului, în primele zile ale lunii mai 1945, şi le-au ascuns într-o bază bază militară sovietică din RDG până când au fost incinerate la ordinul lui Iuri Andropov, în 1970, iar cenuşa a fost aruncată în Elba. Câteva fragmente din craniu şi mandibulă (fundamentală pentru identificare), au fost păstrate la Moscova.
Odată eliminată posibilitatea unui mormânt al lui Hitler, care să fie transformat în loc de pelerinaj, principala preocupare a Aliaţilor a fost ce să facă cu trupurile neînsufleţite ale comandanţilor celui de-al III-lea Reich, executaţi la 16 de octombrie 1946, după procesul de la Nurnberg. Von Ribbentrop, Keitel, Jodl, Rosenberg, Frick, Seyss-Inquart, Sauckel, Kaltenbrunner, Frank şi Streicher au fost toţi incineraţi, iar cenuşa lor împrăştiată în râul Isar. Acelaşi lucru s-a făcut şi cu trupul lui Goering, care s-a sinucis în noaptea de dinaintea execuţiilor.
Un alt nazist care a provocat probleme postmortem a fost Himmler, liderul SS, care s-a otrăvit după ce a căzut în mâna britanicilor, la 21 mai 1945. El a fost învelit într-o plasă de camuflaj şi îngropat fără ceremonie, într-un loc din pădurea Lüneberg, care a fost ţinut secret. Potrivit unor surse, el ar fi fost apoi dezgropat, incinerat şi cenuşa lui împrăştiată. O dovadă despre cât de în serios luau Aliaţii rămăşiţele pământeşti ale naziştilor morţi este faptul că, în 1947, ei au dinamitat templul Ehrentemple din Munchen, unde erau îngropaţi cei 16 nazişti decedaţi în puciul din 1923, după care le-au împrăştiat rămăşiţele prin cimitirele oraşului.
Cei şapte nazişti condamnaţi la închisoare la Nurnberg, şi transferaţi apoi la închisoarea Spandau, au fost altă problemă. S-a stabilit că dacă va muri vreunul, nu vor fi funeralii, iar în caz de incinerare cenuşa lor va fi împrăştiată. Ulterior s-a decis înhumarea trupurilor între zidurile închisorii. Pe măsură ce şi-au ispăşit pedepsele, lucrurile s-au mai relaxat iar trupurile deţinuţilor morţi au fost restituie familiilor şi îngropaţi în ceremonii private.
O mare problemă a fost nazistul Rudolf Hess, care a murit la Spandau în 1987, la vârsta 93 de ani, după ce s-a spânzurat cu un cablu electric. Deşi s-au distrus multe lucruri care puteau servi ca obiect de cult, precum combinezonul pe care îl purtase în misiunea din Scoţia, iar trupul său a fost predat familiei, el a fost îngropat într-un climat de martiriu şi teorii conspirative. Hess a fost depus în cavoul familei din Wunsiedel. Mormântul a devenit un loc de pelerinaj pentru neonazişti, până în 2011, când familia a pierdut autorizaţia pentru locul de veci, iar monumentul a fost distrus. Chiar şi închisoarea Spandau a fost demolată, iar resturile transformate în moloz, pentru ca nimeni să nu ia vreo bucată şi să o transforme în suvenir.
