Despre peruci, justiţie şi imoralitate

Ştiţi cum în marile săli de judecată din Europa magistraţii au acele peruci albe pe cap? Niciodată nu le-am înţeles rostul, până m-am documentat şi am aflat că perucile simbolizează detaşarea magistratului de condiţia umană. Detaşarea de sentimentalitatea umană şi de părtinirea ce vine odată cu ea. Judecătorul, în timp ce îşi pune peruca, devine un fel de super-om, transcende condiţia umană şi judecă doar după fapte şi dovezile care îi sunt prezentate. Cel puţin în teorie...

În sălile de judecată din România nu se poartă aceste peruci. Judecătorii noştri sunt imparţiali şi verticali, fără să fie nevoie să o dovedească cu accesorii ridicole. Totuşi, la noi Curtea Constituţională a considerat că este perfect normal ca avocaţii să pledeze la instanţele unde activează ca judecători soţi sau rude. Şi asta nu la vreun tribunal obscur din Băicoi sau Oraviţa, ci tocmai la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistraţii noştri nu trebuie să poarte peruci ale purităţii, ei pot judeca drept şi imparţial chiar şi în cazuri care sunt pledate de către partenerii lor de viaţă. Desigur, una nu are treabă cu alta, intransigenţa fiind literă de lege în sălile de judecată.

Cuvântul „justiţie” derivă din rădăcina „just” ce înseamnă conform cu adevărul, echitabilitate. Dar oare în clipa în care un proces este judecat de soţia avocatului care pledează, mai este echitabil? Nu zic că nu ar fi aşa, dar o simplă căutare pe Google ne relevă că cei mai prosperi cinci magistraţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – toate femei - au soţi avocaţi. La o simplă vizionare a declaraţiilor de avere ale magistra­ţilor de la Înalta Curte care au soţi avocaţi, se remarcă faptul că averile le-au crescut de la un an la altul, mai ales în familiile în care avocaţii pledează în cauze civile, comerciale sau contencios. Şi asta e doar ceea ce e declarat oficial.

Există oare cineva atât de puternic să dea tot interesul personal deoparte, pentru cauza unui necunoscut? Să se detaşeze în aşa fel încât să judece totul imparţial în ciuda implicării personale? Eu mă îndoiesc ...

Ok, înţeleg, e perfect legal ca un soţ avocat să pledeze într-o cauză prezidată de soţia sa, dar oare este şi etic? Poate funcţiona o societate în care Legea nu se confundă cu moralul? Poate funcţiona o societate în care „justiţie” nu înseamnă neapărat şi „dreptate” ? Când legile umane nu mai respectă legile firii, mai sunt ele oare nişte legi drepte? Se spune metaforic că justiţia este oarbă, dar ea nu este făcută de roboţi care dau soluţii în cod binar – „true” sau „not true”. Este făcută de oameni. Oameni – cu sau fără peruci ale detaşării - ce au sentimente, ce au pasiuni şi interese personale. Există oare cineva atât de puternic să dea tot interesul personal deoparte, pentru cauza unui necunoscut? Să se detaşeze în aşa fel încât să judece totul imparţial în ciuda implicării personale? Eu mă îndoiesc ...