Einstein, Newton şi ideea de Dumnezeu: cum a alimentat ştiinţa căutarea unei ordini misterioase a lumii

Numele lui Albert Einstein şi Isaac Newton rămân asociate cu marile legi ale fizicii moderne. Cu toate acestea, lucrările lor nu i-au determinat să trateze chestiunea lui Dumnezeu ca pe o simplă moştenire a trecutului.
Albet Einstein şi Isaac Newton (MPI/Getty Images şi Domeniul Public)
Germain de Lupiac
19.11.2026
Albet Einstein şi Isaac Newton (MPI/Getty Images şi Domeniul Public)
Germain de Lupiac
19.11.2026

Einstein, Newton şi Dumnezeu – Albert Einstein şi Isaac Newton se numără printre cele mai influente minţi din istoria ştiinţei. Primul a redefinit înţelegerea spaţiului, a timpului şi a gravitaţiei în secolul al XX-lea. Cel de-al doilea a pus, în secolul al XVII-lea, bazele mecanicii clasice şi ale teoriei universale a gravitaţiei. Amândoi au reflectat, fiecare în limbajul şi epoca sa, asupra chestiunii lui Dumnezeu.

Răspunsurile lor nu se suprapun. Newton îşi încadra cercetarea ştiinţifică într-o credinţă religioasă exigentă, alimentată de studiul Scripturilor. Einstein, la rândul său, nu susţinea ideea unui Dumnezeu personificat, dar spunea că crede în „Dumnezeul lui Spinoza”, asociat cu armonia inteligibilă a lumii.

Parcursurile lor arată că ştiinţa, departe de a interzice orice interogare spirituală, poate conduce la o contemplare reînnoită a ordinii, a misterului şi a coerenţei universului.

Einstein: încrederea într-un univers inteligibil

La Einstein, cuvântul „Dumnezeu” apare adesea în dezbaterile ştiinţifice, dar nu trebuie înţeles prea repede în sensul unei mărturisiri de credinţă tradiţionale. Fizicianul folosea această noţiune pentru a-şi exprima uimirea faţă de regularitatea legilor naturii şi faţă de posibilitatea ca mintea umană să le înţeleagă.

Cea mai cunoscută frază a sa pe această temă este legată de dezacordul său cu anumite interpretări ale mecanicii cuantice. În 1926, într-o scrisoare adresată fizicianului Max Born, Einstein scria: „Dumnezeu nu joacă zaruri”, exprimându-şi refuzul de a considera întâmplarea ca fundamentul ultim al realităţii fizice. Aceasta nu constituia o demonstraţie religioasă, ci convingerea că legi mai profunde ar putea totuşi să explice lumea.

O altă frază a lui Einstein este citată frecvent pentru a rezuma concepţia sa despre Dumnezeu: „Dumnezeu este subtil, dar nu este răuvoitor.” Ea se referă la ideea că natura poate fi dificil de descifrat, fără a fi însă înşelătoare sau absurdă. Din această perspectivă, cercetarea ştiinţifică devine posibilă deoarece realul posedă o structură coerentă, chiar şi atunci când aceasta se sustrage iniţial observaţiei.

„Dumnezeul lui Spinoza”

Einstein şi-a precizat gândirea în 1929, când i-a răspuns prin telegramă rabinului Herbert S. Goldstein, din New York. Întrebat despre credinţa sa în Dumnezeu, el a formulat un răspuns care a devenit esenţial pentru înţelegerea poziţiei sale: „Cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează în armonia guvernată de legile lumii, şi nu într-un Dumnezeu care se interesează de soarta şi faptele omenirii.”

Acest citat afirmă ataşamentul său faţă de o concepţie despre Dumnezeu legată de „armonia legală a lumii”, cu alte cuvinte de ordinea legilor naturale. În tradiţia filosofică a lui Baruch Spinoza, Dumnezeu şi natura nu sunt două realităţi separate: divinitatea se manifestă în totalitatea realului şi în necesitatea acestuia.

Un articol publicat în 2026 de publicaţia ştiinţifică Nautilus reaminteşte că Einstein asocia înţelegerea legilor universului cu o formă de sentiment religios cosmic. Omul de ştiinţă nu căuta să opună mecanic ştiinţa şi spiritualitatea, ci să distingă credinţele antropomorfe de uimirea faţă de ordinea cosmosului

O concepţie despre Dumnezeu fără răutate

Expresia „Dumnezeu este subtil, dar nu este răuvoitor” merită o atenţie deosebită. Ea exprimă o atitudine de încredere în inteligibilitatea lumii: enigmele fizicii nu sunt, potrivit lui, capcane menite să-i deruteze pe cercetători.

Această nuanţă contează, deoarece opera lui Einstein se bazează pe ideea că universul poate fi descris prin principii generale. Teoria sa a relativităţii generale, publicată în 1915, a propus tocmai o nouă explicaţie a gravitaţiei, corelând materia, energia şi curbura spaţiu-timpului. Complexitatea cosmosului nu anulează, în această viziune, posibilitatea de a descoperi regularităţi.

Şi publicaţia MIT Press Reader subliniază, într-un text recent, că Einstein percepea în armonia legilor universale un indiciu al unei realităţi care depăşeşte interesele umane imediate. Fizicianul se ţinea la distanţă de religiile instituţionalizate, refuzând totodată să reducă experienţa umană la o simplă mecanică lipsită de mister.

Newton şi respectarea legilor unui Creator

Poziţia lui Isaac Newton este foarte diferită, începând cu raportul său faţă de tradiţia creştină. Născut în 1642 la Woolsthorpe, în Anglia, Newton nu făcea o separare strictă între lucrările sale de fizică, matematică, cronologie biblică, alchimie şi teologie. Opera sa manuscrisă mărturiseşte un angajament religios profund, chiar dacă convingerile sale se abăteau în mai multe puncte de la ortodoxia anglicană a vremii sale.

Pentru Newton, legile mişcării şi gravitaţia universală nu descriau doar o mecanică autonomă. Ele permiteau, de asemenea, contemplarea puterii şi înţelepciunii Creatorului. Ordinea sistemului solar, regularitatea mişcărilor cereşti şi unitatea legilor fizice îi păreau compatibile cu ideea unei lumi dorite şi guvernate de o inteligenţă divină.

În cea de-a doua ediţie a Principia Mathematica, publicată la Londra în 1713, Newton dezvoltă această perspectivă în „General Scholium”. El scrie, în special: „Acest sistem atât de elegant, alcătuit din Soare, planete şi comete, nu ar fi putut lua naştere fără concepţia şi suveranitatea unei fiinţe inteligente şi puternice.” Această afirmaţie este explicită: Newton vede în organizarea sistemului solar un motiv raţional pentru a concepe existenţa unei fiinţe inteligente şi puternice.

O credinţă deosebită, departe de simplificări

Ar fi totuşi inexact să-l prezentăm pe Newton ca pe un simplu purtător de cuvânt al doctrinei creştine clasice. Savantul a dedicat o parte considerabilă a cercetărilor sale studiului critic al textelor biblice şi al dezbaterilor teologice din primele secole ale creştinismului. El a respins, în special, doctrina Sfintei Treimi, ceea ce îl îndepărta de poziţia oficială a Bisericii Anglicane.

Această dimensiune explică discreţia de care a dat dovadă Newton în privinţa unora dintre convingerile sale. La Cambridge şi apoi la Londra, funcţiile sale instituţionale îl încadrau într-un mediu religios în care anumite opinii puteau avea consecinţe importante. Abordarea sa faţă de Dumnezeu era, aşadar, în acelaşi timp ferventă, erudită şi personală, alimentată atât de exegeză, cât şi de reflecţie ştiinţifică.

Coexistenţa, la Newton, a lucrărilor ştiinţifice şi teologice ne îndeamnă să evităm o interpretare modernă prea simplistă. El nu considera ştiinţa ca pe o rivală a credinţei. Dimpotrivă, observarea naturii făcea parte, pentru el, dintr-o cercetare mai amplă asupra operei divine. Manuscrisele sale arată că căutarea legilor universale se înscria într-un orizont metafizic şi religios.

Două viziuni, aceeaşi uimire în faţa realului

Einstein şi Newton nu susţin, aşadar, aceeaşi idee despre Dumnezeu. Newton vorbeşte despre un Creator inteligent, activ şi suveran, a cărui ordine cosmică ar fi dovada unui plan. Einstein evocă o realitate divină nepersonificată, revelată în armonia raţională a naturii. În timp ce Newton se situează într-o reflecţie teologică, Einstein se apropie mai mult de o spiritualitate filosofică.

Punctul comun între cei doi oameni de ştiinţă rezidă în importanţa pe care o acordă ordinii lumii. Pentru Newton, această ordine putea îndrepta spiritul către autorul său. Pentru Einstein, ea trezea o formă de reverenţă faţă de legile universale şi faţă de misterul coerenţei lor. Ambii resping astfel ideea unui univers complet opac, lipsit de structură sau de inteligibilitate.

Această convergenţă nu pune capăt dezbaterilor filosofice sau religioase contemporane. Ea reaminteşte însă că există mai multe moduri de a concilia rigoarea ştiinţifică cu problema lui Dumnezeu. Una dintre ele trece prin credinţa într-un Creator al legilor cosmice; cealaltă, prin uimirea faţă de raţionalitatea cosmosului.

Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului şi nu reflectă neapărat opiniile Epoch Times.

Sursa: Epoch Times Franţa

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii:
prin transfer bancar direct în contul (lei) RO56 BTRL RONC RT03 0493 9101 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
prin transfer bancar direct în contul (euro) RO06 BTRL EURC RT03 0493 9101, SWIFT CODE BTRLRO22 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
folosind Paypal, apăsând butonul de mai jos