Europa intră într-un „super-ciclu” de alegeri naţionale. Rezultatele acestora ar putea zgudui din temelii Uniunea Europeană

.. (Imagine generată cu IA - ChatGPT)
Redacţia
22.11.2026
.. (Imagine generată cu IA - ChatGPT)
Redacţia
22.11.2026

La sfârşitul anului 1998, Tony Blair era prim-ministru al Marii Britanii, Lionel Jospin era prim-ministru al Franţei, iar Gerhard Schröder tocmai fusese ales cancelar al Germaniei. UE avea 15 state membre, iar partidele pro-europene de centru-stânga se aflau la putere – fie singure, fie în coaliţii – în toate aceste ţări, cu excepţia a două, scrie Guardian.

Creşterea economică rapidă ducea la îmbunătăţirea nivelului de trai. Extinderea spre est era în plină desfăşurare. La Washington, Bill Clinton promova acelaşi tip de centrism al „celei de-a treia căi”, ca o cale de mijloc între capitalismul de piaţă liberă şi socialismul tradiţional. UE avea senzaţia că are valul istoriei de partea sa.

La aproape trei decenii distanţă, politica continentului pare să se îndrepte din nou într-o singură direcţie – cu excepţia faptului că, de data aceasta, impulsul pare să aparţină extremei drepte naţionaliste şi ar putea duce la o destrămare semnificativă a consensului european postbelic care a stat la baza construirii UE.

Între sfârşitul acestei luni şi sfârşitul anului viitor, o serie electorală extraordinară va cuprinde blocul. Alegătorii din patru dintre cele mai mari cinci state membre ale UE, din punct de vedere al populaţiei şi al economiei, se vor prezenta la urne, urmând să aibă loc alegeri parlamentare în Estonia, Finlanda, Grecia şi Slovacia, precum şi alegeri regionale în Germania.

Spania dă startul ciclului cu alegeri generale anticipate pe 29 noiembrie, coaliţia socialistă a prim-ministrului Pedro Sanchez confruntându-se cu o probabilă înfrângere în faţa partidelor de dreapta, reprezentate de Partidul Popular (PP) conservator şi de formaţiunea de extremă dreapta Vox, care guvernează deja împreună în unele regiuni spaniole.

Urmează alegerile prezidenţiale şi parlamentare din Franţa, în primăvară. Favorita incontestabilă în cursa prezidenţială este Marine Le Pen, din partidul de extremă dreapta Adunarea Naţională (RN), cu un avans considerabil faţă de agitatorul de extremă stânga Jean-Luc Melenchon şi de o opoziţie mainstream profund divizată.

Când Polonia va merge la urne la sfârşitul anului viitor, partidele naţionaliste, care deţin împreună aproape jumătate din voturile la nivel naţional, ar putea foarte bine să înlăture coaliţia liberală a prim-ministrului Donald Tusk, în ciuda recentelor diviziuni. Iar în Italia, Giorgia Meloni, al cărei partid „Fraţii Italiei” are rădăcini de extrema dreaptă, speră să-şi asigure un al doilea mandat în alegerile programate înainte de sfârşitul anului 2027 – în timp ce se confruntă cu presiuni din partea flancului său de dreaptă din partea partidului nou-apărut Viitorul Naţional.

Paradoxal, această ascensiune naţionalistă survine pe fondul unui puternic sprijin public pentru UE. Şocaţi de haosul provocat de Brexit şi căutând siguranţă într-o lume din ce în ce mai alarmantă, un procent record de 74% dintre europeni afirmă că ţara lor beneficiază de pe urma apartenenţei la UE, iar foarte puţine partide eurosceptice mai pledează acum pentru o ieşire definitivă.

Euroscepticii şi naţionaliştii continuă însă să considere Uniunea ca un proiect impus de sus în jos, care subminează suveranitatea naţională, şi urmăresc să o transforme într-o asociaţie cu totul mai flexibilă de state-naţiuni suverane. În cuvintele politologului italian Natalie Tocci, aceasta înseamnă că viitorul super-ciclu electoral ar putea „schimba dramatic faţa Europei” – declanşând nu doar „o erodare lentă a proiectului european, ci o golire de conţinut, dacă nu chiar o implozie de-a dreptul”.

Toate alegerile sunt diferite, iar specificul naţional joacă un rol important. Totuşi, analiştii sunt de acord că forţele care acţionează în spatele acestor fenomene sunt interconectate: creşterea economică lentă, îmbătrânirea populaţiei, finanţele publice sub presiune şi costul vieţii în creştere vertiginoasă au erodat sprijinul acordat partidelor tradiţionale de centru-stânga şi centru-dreapta din Europa, care acoperă un spectru larg de opinii. Valul de proteste conduse de tineri care cuprinde Europa este doar semnul cel mai vizibil al nemulţumirii profunde a alegătorilor.

Între timp, partidele naţionaliste au devenit din ce în ce mai pricepute în a invoca şi a exploata o listă în continuă evoluţie de presupuse ameninţări şi crize, de la migraţie şi vaccinuri până la tranziţia verde, sprijinul pentru Ucraina, globalizarea, elitele internaţionale şi instituţiile supranaţionale – naraţiuni susţinute de dezinformarea rusă şi de sprijinul deschis acordat partidelor „patriotice” de către Casa Albă a lui Donald Trump. Ca urmare, scena politică s-a fragmentat şi s-a polarizat: aproape unul din patru alegători susţine acum partidele de extremă dreaptă – o pondere care a crescut de aproape cinci ori faţă de mijlocul anilor 1990.

Creşterea nu a fost liniară: în ultimul an, în timp ce partidul de extremă dreaptă Alternative fur Deutschland a obţinut o victorie istorică la alegerile regionale din estul Germaniei, în Ţările de Jos, Partidul Libertăţii al lui Geert Wilders a pierdut aproape o treime din locurile sale, Fidesz, partidul lui Viktor Orban, a suferit o înfrângere zdrobitoare în Ungaria, iar Democraţii Suedezi de extremă dreaptă au pierdut din sprijin pentru prima dată în 16 ani.

Totuşi, tendinţa ascendentă de fond pare clară – alimentată, susţin politologii, mai ales de normalizarea mediatică şi de integrarea în curentul principal a ideilor de extremă dreaptă, în special în ceea ce priveşte imigraţia. Partidele de centru-dreapta elimină treptat „barierele” care odinioară împiedicau cooperarea cu extrema dreaptă. La nivel european, Partidul Popular European (de centru-dreapta) a apelat din ce în ce mai mult la grupuri de extremă dreaptă pentru a anula anumite părţi ale Pactului verde european şi pentru a înăspri regulile privind migraţia.

Pentru UE, cel mai mare impact al acestui super-ciclu electoral ar putea fi resimţit în cadrul Consiliului European al liderilor naţionali, care numără acum doar trei şefi de guvern de centru-stânga din 27. Dacă liderii eurosceptici din Franţa, Spania şi Polonia se vor alătura celor din Cehia, Italia, România, Slovacia şi Slovenia până la sfârşitul anului 2027, aceştia nu vor avea numărul necesar pentru a rescrie legislaţia UE – dar vor constitui o minoritate de blocare redutabilă.

Negocierile privind bugetul UE, viitoarea extindere, ajutorul acordat Ucrainei şi integrarea mai profundă în domenii esenţiale precum apărarea, energia, finanţele şi tehnologia ar putea fi toate paralizate, avertizează analiştii.

„Siguranţa prin număr”, observă Tocci, ar putea schimba comportamentul actualilor lideri în cadrul Consiliului. Reţinerea relativă a lui Meloni a fost dictată, în parte, de izolarea sa relativă în rândul omologilor din curentul principal, precum Tusk, Sanchez şi Emmanuel Macron din Franţa (alături de dependenţa Romei de fondurile de redresare ale UE în valoare de 200 de miliarde de euro).

Dacă, în schimb, s-ar afla la masa negocierilor alături de personalităţi precum Le Pen, liderul partidului polonez de extremă dreapta Lege şi Justiţie (PiS), Jarosław Kaczynski şi un guvern spaniol susţinut de Vox, cu Roberto Vannacci, reprezentantul liniei dure din cadrul partidului „Viitorul Naţional”, care o presează acasă, şi cu fondurile UE pe cale de epuizare, ar putea avea mai puţine motive să joace pe mâna pro-UE.

Analiştii sunt însă de acord că câmpul de luptă decisiv este Franţa. Programul electoral al lui Le Pen o plasează pe o traiectorie de coliziune cu Bruxelles: ea îşi propune să reducă cu 11 miliarde de euro contribuţia Franţei la bugetul UE, să organizeze un referendum constituţional pentru a proclama supremaţia legii franceze asupra celei europene şi să încalce diverse norme ale pieţei unice.

Iar Franţa „are o influentă foarte semnificativă asupra UE”, a afirmat Mujtaba Rahman, de la firmă de consultanţă Eurasia Group. În comparaţie cu Orban, observă el, o preşedintă Le Pen ar avea „o pondere mult mai mare pentru a pune în aplicare strategia extremei drepte de subminare a arhitecturii supranaţionale a UE, bazată pe drept”.

Până acum, Bruxelles-ul a ţinut sub control factorii perturbatori precum Orban, în mare parte pentru că rareori erau mai mult de doi sau trei la masa negocierilor. Un bloc eurosceptic coeziv ar face ca UE să fie incapabilă să impună standardele statului de drept, să integreze mai mult politicile economice şi de securitate sau, de fapt, să ajungă la un acord cu privire la aproape orice. Prima victimă ar fi, foarte probabil, Ucraina, Le Pen conducând un grup de blocaj împotriva acordării de ajutor suplimentar.

La trei decenii distanţă de 1998, viitoarele alegeri europene, a concluzionat Stefan Lehne de la think-tank-ul Carnegie Europe, s-ar putea transforma cu uşurinţă în „teste cheie ale rezilienţei UE”. Ameninţarea la adresa blocului s-ar putea să nu fie imediată sau existenţială, a spus el, dar riscurile pe termen mediu sunt semnificative.

„Este puţin probabil ca un rol mai puternic al extremei drepte să destrame UE aşa cum există ea astăzi”, a spus Lehne, dar ar putea „să o împiedice să devină ceea ce trebuie să fie pentru a face faţă provocărilor viitorului”. Şi, treptat, dar inevitabil, eşecul prelungit de a acţiona colectiv atunci când şi acolo unde este necesar ar duce la o „pierdere a relevanţei”.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii:
prin transfer bancar direct în contul (lei) RO56 BTRL RONC RT03 0493 9101 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
prin transfer bancar direct în contul (euro) RO06 BTRL EURC RT03 0493 9101, SWIFT CODE BTRLRO22 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
folosind Paypal, apăsând butonul de mai jos