"Îţi povestesc partea cu durerea sufletească, aia pe care pastilele nu o pot vindeca" - Mesajul unui pacient cu Covid-19

Iulian Răzvan Bocşe este un tânăr soţ şi tată din Bucureşti care trece prin traumatizanta experienţă a unui pacient infectat cu noul coronavirus. Într-un mesaj impresionant publicat pe Facebook, Iulian Bocşe afirmă că pentru el nu lupta cu boala este cel mai greu de dus, ci durerea pe care a simţit-o în suflet când a trebuit să se autoizoleze într-o cameră din acelaşi apartament în care locuia restul familiei sale, fără să îşi poate îmbrăţişa fiica şi să îşi vadă soţia.

Depistat pozitiv la testul pentru Covid-19, Iulian povesteşte despre durerea sufletească pe care a simţit-o încercând să îşi încurajeze soţia de la distanţă sau când şi-a văzut mama plângând la telefon, la 300 km, “şi să-i spui că te ia cu ambulanţa doar pentru că aşa e protocolul, nu că îţi e rău”.

În încheierea mesajului său, Iulian Răzvan Bocşe îi îndeamnă pe cei care îi citesc mesajul să se protejeze, să se spele mâini, să poarte mască şi să respecte distanţarea socială, dacă nu vor să ajungă pe patul de spital.

Redăm integral postarea tânărului Iulian Bocşe:

Salut! Numele meu este Răzvan şi sunt POZITIV...cu COVID 19.

Cine mă cunoaşte, ştie că de fel sunt mai mereu zâmbitor şi POZITIV. În sensul bun. Că-mi place să glumesc şi să râd. Că fac glume şi haz de necaz, iar perioada petrecută în izolare când ne-am întors din Mauritius e martoră.

Nu şi acum. Acum îţi scriu de pe un pat de spital. Ţie, care mă cunoşti şi crezi în existenţa virusului, dar mai ales ţie care crezi că e doar o răceală şi că oculta lumii ne plăteşte pentru a spune că există COVID 19 sau că nu există şi e o fantomă despre care "presa miluită" (aşa-i zice nu??) vorbeşte zilnic doar ca să te ţină în casă şi să ţină România cu 100 de ani în urmă (până la Covid eram cu 100 înainte şi nenorociţii vor să ne întoarcem în epoca de piatră, noi, italienii şi americanii).

Nu o să-ţi vorbesc despre cât de tare mă durea totul, despre cum "urinam cu stopuri" ca într-un breakdance din bazin, de ăla de făcea CRBL pe vremuri, pentru ca atât de rău mă durea corpul de credeam că bate cineva din interior să iasă afară (de câteva ori am strigat ca pe stadion, doar să mă amuz pentru a uita de durere, celebra: "ieşi afară javră ordinară", şi cu intonaţie!!). Încearcă să îţi imaginezi. Ai făcut-o? Şi eu.

Să continuăm.

Nu o să îţi spun nici cum am rămas fără gust şi miros şi că mi-e tot una dacă mănânc caserola sau mâncarea din ea (poate dezvolt vreo abilitate, ştiu pe unul de mânca avioane). Nu o să-ţi povestesc nici cum mi se fac injecţii care să-mi ajute respiraţia (Şi nu, nu sunt la terapie intensivă, sunt unul din cazurile uşoare).

Nu o să îţi povestesc nici cum DSP Bucureşti nu a răspuns 3 zile şi nici nu o face aşa des. Nici cum Spitalul Universitar Bucureşti m-a trimis acasă cu taxiul după recoltare, pentru că nu sunt locuri. Nici cum până la ora asta ancheta epidemiologică nu e începută.

Nici faptul că la 6 luni de la începutul pandemiei încă aud în spital că "suntem depăşiţi", deşi asta mă sperie foarte tare şi îmi vine să fug acasă.

Dar tocmai despre asta vreau să îţi vorbesc, despre ACASĂ.

Vreau să îţi povestesc partea cu durerea sufletească, aia pe care nicio pastilă nu o poate vindeca. Din momentul în care am început să am simptome, nu bătutul "javrei ordinare" mă durea cel mai tare, sau că mă trezeam cu dureri în piept noaptea, ci faptul că fetiţa mea de 1 an şi 6 luni strigă după mine prin casă Tata şi îmi bate la uşă (m-am izolat de la primul simptom într-o altă cameră), iar eu nu-i pot deschide să o iau în braţe. Iar ea se aşează lângă uşă şi plânge. N-am mai trăit sentimentul ăsta până acum şi nici nu ţi-l pot descrie în cuvinte., dacă eşti părinte îţi poţi imagina cum e.

Vreau să îţi povestesc despre gândul că mi-aş fi putut infesta soţia, care ia un tratament cronic şi care recent a trecut printr-o intervenţie medicală care coroborată cu "răceala asta", i-ar putea fi fatală.

O să-ţi povestesc despre cum încerci să o încurajezi şi să-i spui să nu mai plângă pe hol, că trebuie să fie puternică şi că ea mereu a fost o învingătoare.

O să îţi povestesc despre cum e să-ţi vezi mama plângând la telefon, la 300 km, şi să-i spui că te ia cu ambulanţa doar pt că aşa e protocolul, nu că îţi e rău.

Îţi povestesc despre cât de greu e să le zâmbeşti tuturor care te ajută şi vor să te ajute şi să spui că eşti bine, doar ca să-i ştii pe ei bine, pentru că la tv anunţă că am sărit de 1000 cazuri, că nu mai sunt locuri la ATI, iar tu eşti în ăia din spital.

Imaginează-te aşteptând să îţi iasă ultimul meci la pariuri la 5000 lei sau afişarea notelor la bac cu o zi întârziere, sau să te sune de la interviu că te-au angajat pe postul pe care îţi doreai, înmulţeşte cu 100 şi scade entuziasmul şi ai să vezi prin ce trec eu aşteptând rezultatele la testele prelevate acum 3 zile de la fetiţă şi soţie. E greu aşa-i?

Şi nu în ultimul rând, imaginează-ţi cum e să te urci în ambulanţă, iar în urma ta ultimul lucru pe care îl vezi e o soţie plângând pe balcon şi o fetiţă care se uită lung după tine şi îţi face "Pa, pa", iar cine o cunoaşte pe Caro ştie că te înmoaie şi fără să ai ceva.

Aşa că te rog, protejează-te, #spalătepemâini, #poartămască, #păstreazădistanţa, pentru că eu poate mâine plec de aici, patul de spital rămâne şi n-aş vrea să-mi iei locul sau, mai rău, cineva drag ţie şi să vezi că tot ce ţi-am scris e adevărat şi nu te-am minţit cu nimic. Zâmbeşte şi fii responsabil, nu te costă nimic.

Ps: Pentru cei care nu cred în existenţa COVID, vă invit după ce ies de aici la o cafea să povestim cum a fost şi dacă e real. Dacă virusul nu există nu pierzi mare lucru, dar dacă există, poţi pierde totul.

La final, cum ar spune un REGE foarte drag mie: STAŢI NEGATIVI, CA SĂ NU FIŢI POZITIVI!