Politologul israelian Raphael Vago: ”Fiecare civil israelian este un soldat cu 11 luni de concediu pe an” (interviu)

Prezent la lansarea primului Centru de studii israeliene din România în cadrul SNSPA, profesorul de istorie şi ştiinţe politice Raphael Vago explică într-un interviu pentru Epoch Times relaţia unică dintre societate şi armată în Israel. ”Israelul este o societate informală, nu militaristă, chiar dacă populaţia participă direct la chestiunile de apărare şi securitate. Există o cenzură militară, dar presa nu este influenţată de guvern. Este o societate dinamică”, susţine profesorul Vago, născut la Cluj şi care vorbeşte fluent limba română.

Cum a ajuns Israelul o naţiune a start-up-urilor? Cât de mult contează relaţia dintre civil şi militar şi disciplina dobândită în armată în succesul economic al ţării?

Are o foarte mare contribuţie din câteva puncte de vedere. Avem companii start-up de high-tech conduse de cetăţeni care au fost în armată. Există o legătură între sectorul civil de high tech şi trecutul militar al acelor oameni. O parte din aceste companii lucrează în mod natural şi cu establishmentul militar. Invers, dezvoltări de pe plan civil sunt preluate de industria şi de cercetarea şi dezvoltarea establishmentului militar. Cine are o experienţă în armată sau în Ministerul Apărării se adaptează uşor la mediul privat high-tech. Cei care intră în mediul de business, în sectorul public aduc cu ei o disciplină militară, o ordine. Şi actualul primar al Tel Aviv-ului este un fost general care a fost apoi director la un liceu foarte popular şi acum este primar de 15 ani. Aceasta este o caracteristică unică a israelienilor – că reuşesc să împletească cu succes cariere diferite.

Spuneaţi în intervenţia Dv că Israelul nu este o societate militaristă, după modelul Spartei din Grecia Antică. Dar dacă cetăţenii sunt confruntaţi cu o ameninţare permanentă şi conectaţi la problemele militare şi de securitate, cum poate să fie Israelul mai degrabă ca Atena decât ca Sparta?

Într-adevăr cine nu cunoaşte dinăuntru societatea israeliană are percepţia că ea este militarizată. Chiar dacă suntem foarte apropiaţi şi preocupaţi de temele securităţii naţionale, ale existenţei noastre ca valori, societatea nu este militaristă. Israelul este o democraţie, care combină preocuparea pentru securitate cu valorile civile. Ca urmare, în familiile din Israel se discută probleme care nu se discută în Occident precum o operaţiune a armatei în Gaza, un bombardament. În plus, având în vedere faptul că serviciul militar durează la bărbaţi câteodată până la 45-50 de ani, aceştia sunt foarte conectaţi la aceste probleme. Aceasta nu înseamnă că nu au valori civile pentru ca societatea israeliană, ci discută aceste probleme deschis şi democratic.

Fiecare civil israelian este un soldat cu 11 luni de concediu pe an, se spune la noi. Dar asta nu înseamnă că societatea este militaristă, ba din contră este foarte informală. La o populaţie relativ mică, îţi găseşti repede rude şi cunoscuţi comuni cu alţii, experienţe comune din armată, din serviciul militar. Părinţii tinerilor soldaţi pot să-i sune pe comandanţii acestora şi să le ceară socoteală că n-au primit destulă mâncare sau n-au fost lăsaţi să doarmă destul.

Guvernul nu poate influenţa media care este foarte deschisă şi discută multe subiecte importante. Există însă o lege a cenzurii militare care prevede că presa nu are voie să publice informaţii militare legate de securitate. Chiar ministrul Apărării a fost acuzat că a încălcat cenzura când a confirmat raidul israelian din Siria. Este foarte ciudat într-o democraţie. Asta nu înseamnă că cenzura este foarte puternică. Doar că sunt secrete legate de armată şi de securitate care nu trebuie să se ştie. În legătură cu agentul Mossad mort în închisoare era imposibil să nu se afle odată ce au scris ziarele din Australia şi din toată lumea despre asta. Acum o să fie o mare discuţie în societatea israeliană în legătură cu cine trebuie să decidă ce nu trebuie să ştim.

Deocamdată sistemul funcţionează aşa. Ziarele trimit articolele cu temă militară la cenzură şi primesc răspuns ce trebuie tăiat, ce trebuie lăsat. Apoi se poartă o negociere între cele două părţi. Ziarul poate da în judecată cenzura dacă poziţia acesteia i se pare inacceptabilă. Cenzura militară nu poate însă controla la fel de bine televiziunile. Dacă este invitat un analist militar într-o emisiune care ştie anumite lucruri, nu poate fi oprit să le spună.

Societatea israeliană nu este militaristă, ba din contră este foarte informală. La o populaţie relativ mică, îţi găseşti repede rude şi cunoscuţi comuni cu alţii, experienţe comune din armată, din serviciul militar. Părinţii tinerilor soldaţi pot să-i sune pe comandanţii acestora şi să le ceară socoteală că n-au primit destulă mâncare sau n-au fost lăsaţi să doarmă destul.

Şi totuşi în Israel recent au avut loc mişcări ample de protest motivate nu de probleme militare, ci de probleme sociale precum creşterea preţurilor şi scăderea nivelului de trai...

Şi eu am participat la aceste manifestaţii. Problema este că dacă ai un buget militar mare, sunt mai puţini bani pentru şcoli, pentru drumuri, locuinţe şi infrastructură. Eu am participat la un miting cu toată familia mea, alături de alte 400 de persoane, pentru că ştiu că în condiţiile actuale cei trei copii ai mei n-o să poată niciodată să cumpere un apartament. Chiar dacă facem parte din clasa mijlocie, ştiu că nu-şi vor permite un apartament. Şi chiriile sunt mari şi taxele în învăţământ şi în sănătate. A fost un protest social al clasei mijlocii, la care s-au alăturat şi cei din clasele periferice. Ca şi în SUA, clasa mijlocie din Israel a fost lovită foarte tare.

În prezent procesul de pace cu palestinienii este într-un impas...

O să se iasă din impas. Pe 20 martie Obama va veni în Israel şi va exista o presiune pentru a continua procesul de pace. Dar cred că pentru un dialog este nevoie şi de disponibilitatea celeilalte părţi. Asta nu înseamnă că noi n-am făcut şi nu facem greşeli, dar impasul actual nu este din cauza noastră. E adevărat că guvernul israelian continuă să construiască aşezări pentru colonişti, dar atunci când există o mare presiune americană sau a UE, ne oprim din asta. Asta nu înseamnă că premierul Netanyahu nu vrea să vorbească cu palestinienii. El a spus-o foarte clar şi le-a făcut câteva propuneri, oferte, pe care aceştia nu le-au acceptat. Nu înseamnă că noi am făcut doar lucruri bune în relaţia cu ei, dar nici ei n-au avut cea mai bună abordare atunci când ne-au făcut propuneri. Cred că niciun dialog nu poate să demareze cu precondiţii pentru că dacă cealaltă parte nu se comportă cum te aştepţi, discuţiile eşuează din start. Eu sunt un fel de optimist pesimist – adică aşa cum se spune în Israel – un pesimist este optimistul care primeşte toate informaţiile.

Raphael Vago este profesor de istorie la Universitatea Tel Aviv, specializat în istoria modernă a Europei Centrale şi de Est, antisemitism şi negarea Holocaustului, naţionalism şi minorităţi.