Presa noastra cea de toate zilele: O „analiza spectrala“ a presei romanesti de dupa 1989 (I)
(Andrei Popescu/Epoch Times Romania)
1. Incipit
Intimplarea face sa fi participat, la mijlocul lui februarie, ca invitat special, la o foarte intersanta dezbatere pe tema „Libertatea media in Romania: solutii comune la probleme comune“, care este parte a unui program initiat de organizatia civica din Anglia European Alternatives (www.euroalter.com), referitor la libertatea media in intreaga Europa. Inaintea explorarii spatiului presei noastre, oganizatia britanica a mai facut acelasi lucru in Italia, urmind alte citeva tari, din Estul, dar si din Vestul continentului. Tocmai a avut loc reuniunea de la Stara Zagora (Bulgaria), la mijlocul lui mai urmind runda finala de la Bologna. In Romania, organizatia beneficiaza deja de o „antena“ la Cluj, bine coordonata de dna Anca Magyar, alcatuita din jurnalisti, activisti civici, studenti etc. O parte au insotit restul echipei la Iasi1. Tot intimplarea face sa-mi fi fost solicitat un text pentru volumul Mass-media si democratia in Romania postcomunista, coordonat de simpaticii mei fosti studenti, acum prieteni si colaboratori, Daniel Sandru si Sorin Bocancea. M-am gindesc sa profit de aceste doua intimplari ca sa incerc sa schitez macar coordonatele unei analize a evolutiei presei postdecembriste, a relatiilor acesteia cu destinul democratiei de la noi. Nu este prima incercare personala de „analiza spectrala“ a presei bastinase, dar este abia cea de-a doua care depaseste dimensiunile si ambitiile unui articol de ziar2.
2. Istoria
Punctul meu de plecare – si de vedere! – a fost mereu acela ca este imposibil sa faci o radiografie a starii de azi a presei noastre fara sa apelezi la scurta, dar tumultuoasa ei istorie postdecembrista, in cuprinsul careia ar putea fi distinse trei etape: cea „eroica“, cea „comerciala“ si cea a „tabloidizarii-isterizarii“. Prima a inceput in noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 si a durat pina la putina vreme dupa alegerile din 1996, care au marcat prima schimbare de putere in Romania. Nu trebuie sa uitam ca presa a fost, de fapt, prima institutie romaneasca eliberata din chingile dictaturii. Pe 22 decembrie, Scinteia, ziarul oficial central al PCR, ii condamna pe „fascistii de la Timisoara“, pe 23 a aparut cu numele Scinteia poporului (nu mai era ziarul nimanui, pentru ca PCR, cu cei 4,5 milioane de membri, disparuse instantaneu, asa ca a devenit al poporului!) si saluta Revolutia, condamnindu-l pe Ceausescu. Iar de pe 24 decembrie, ziarul a adoptat numele Adevarul, din pacate nerespectat in primii ani, cit a fost sub conducerea lui Darie Novaceanu, si a functionat ca un fel de „oficios“ al FSN. Intre altele, a salutat navalirea in Bucuresti a minerilor, in iunie 1990, mineri care devastau sediul Romaniei libere si al altor publicatii independente sau de opozitie. Tot in noaptea de 22 spre 23 decembrie, toate cotidienele PCR de la nivel judetean, ca si celelalte periodice centrale treceau „de partea poporului“, unele schimbind si numele odata cu pielea!
In aceasta perioada, presa, in intregul ei, a fost libera, neexistind constringeri legale sau institutionale, singurele sincope fiind „maruntisuri“ provocate de tipografi care refuzau sa tipareasca anumite publicatii, autori, texte – la Iasi, a existat o greva a presei cu un asemenea prilej, eu participind la aceasta prin prima greva a foamei declarata dupa 22 decembrie 1989. Tot la Iasi, Opinia studenteasca, transformata din lunar in (aproape!) cotidian, a avut citeva editii, in ianuarie 1990, cu spatii lasate albe in locul textelor pe care tipografii n-au dorit sa le culeaga. Un alt blocaj al presei s-a produs inaintea alegerilor din 1992 din pricina unei ciudate „crize a hirtiei“, dar atunci a intervenit salvator George Soros, care a pus la dispozitia presei din Romania un milion de dolari pentru cumpararea de hirtie din strainatate3. Am facut parte din comisia care a repartizat hirtia, condusa de Petre Mihai Bacanu, si pot spune ca aceasta a lucrat echitabil – au primit hirtia necesara si cotidienele libere, dar si cele alocate puterii neocomuniste, cum inca era Adevarul, precum si publicatii din provincie, inclusiv unele culturale. Interesant este ca, pentru aceasta faza „eroica“, in cartea sa dedicata aparitiei presei libere (si) in Romania, Peter Gross foloseste formula „colosul cu picioare de lut“, care mie mi se pare foarte plastica, dar nu foarte exacta!4 A fost singura perioada din istoria acestei prese in care au fost obtinute si rezultate concrete, palpabile in ordinea pragmatica a lucrurilor. Intrebarea „Ce ati facut in ultimii cinci ani, domnule...?“, din Romania libera, le provoca frisoane activistilor de rang mai obscur ai PCR, reactivati de dl Iliescu si de FSN, destule personaje controversate fiind nevoite sa demisioneze ori au fost demise din noile posturi. In aceeasi perioada, presa, dincolo de patronatele diferite si de interesele nu mereu congruente, reusea sa mai participe la campanii comune, fie impotriva intentiilor puterii de a restringe libertatea presei, fie impotriva vreunei situatii anormale, fie contra unor personaje discutabile, insa promovate in anumite functii importante. Sa ne gindim ca pina si generalul Chitac, ministrul de Interne din timpul Mineriadei, a fost dat jos de raguseala manifestantilor, care au strigat „Joc Chitac!“, cuplata cu efortul aproape unanim al presei.
Deci, in tot acest interval, presa din Romania a fost libera, dar nu neaparat si independenta! Cea mai mare parte a presei scrise s-a situat de partea opozitiei politice, ceea ce mi se pare legitim pentru situatia cimpului politic de atunci. Rezultatele alegerilor din 20 mai 1990, din Duminica Orbului, au condus la o putere hipertrofiata si la o opozitie extrem de fragila. Interesul intrinsec al presei fiind un cimp politic echilibrat, in mod normal, cea mai mare parte a acesteia a glisat catre sprijinirea opozitiei. Pe de alta parte, puterea, nemultumita doar cu monopolul pe care il avea pe televiziunea si radioul publice si numai cu sprijinul Adevarului si al majoritatii fostelor ziare de partid judetene, a procedat la infiintarea unor ziare proprii, de genul Azi sau Dimineata, al caror militantism eclatant nu era depasit decit de limbajul insalubru. Dar si acesta avea sa fie depasit repede, prin aparitia Romaniei Mari, revista „Tribunului de la Butimanu“. Trebuie mereu reamintit ca aceasta publicatie a aparut in urma memoriului trimis de Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor domnilor Iliescu si Petre Roman, in care cereau sprijin pentu editarea unei publicatii in care „vor face praf opozitia”. Au primit acordul verbal al dlui Iliescu si pe cel scris, laolalta cu sprijinul financiar guvernamental, al dlui Petre Roman. Ca, in scurta vreme, publicatia avea sa-i transforme si pe cei doi in tinte, asta e un fel de ironie a istoriei. Revista avea sa inaugureze si o moda – aparitia unui partid politic dintr-o institutie media. Dupa citiva ani, si Antena 1 avea sa nasca un partid, iar acum pare sa fi ramas insarcinat OTV-ul.
Iesirea din faza „eroica“ si intrarea in cea „comerciala“ s-a facut in intervalul de dinainte si de dupa alegerile din 1996, fiindca nu a fost un fenomen brusc. Am salutat aparitia primei televiziuni independente, ma refer la Pro TV, pentru ca experienta SOTI a esuat lamentabil, si apoi a celorlalte televiziuni private, care au inceput sa apara una dupa alta, urmind trendul ceva mai devreme manifestat al exploziei posturilor de radio. Mi s-a parut interesanta dirijarea unei parti din capitalul autohton si interventia capitalului strain in acest gen de afaceri, fiind si eu incapabil, ca si alti observatori, sa intrezaresc toate consecintele. In prima parte a intervalului, presa s-a miscat destul de liber, pluralismul informatiilor era asigurat, iar in 2000, pe fondul relansarii economice provocate de Guvernul Isarescu, a inceput sa dea chiar semne de oarece prosperitate. Dar, probabil, bani mai multi inseamna si dorinta de si mai multi bani! Guvernul Nastase, prin fondurile uriase puse la dispozitia „imaginii“, mai ales prin ministerul dlui Mitrea, dar si de multe firme private, a taiat ceva din „avintul“ presei spre adevar. Cind dai pagini intregi de publicitate pina si pentru stranuturile guvernantilor, e greu sa mai ai vreo pornire critica – si asta se refera la majoritatea institutiilor media. Chiar si la cele cu capital strain. Atunci cind redactiile cotidienelor Romania libera si Evenimentul zilei au dorit sa-si pastreze independenta editoriala, au fost nevoite sa-si faca bagajele si sa plece in corpore. Cind dl Viorel Catarama, potential candidat independent la Primaria Bucuresti, s-a trezit cu pagini intregi „oferite“ de Ziua, in care erau reluate toate atacurile la adresa dumisale de la inceputuri, a trebuit sa plateasca, iar in locul paginilor de injurii, au inceput sa apara, in acelasi ziar frumoase pagini publicitar-electorale! Ani de zile, in Adevarul, care devenise un ziar serios, apareau pagini intregi despre – sau chiar scrise de – sinistrul rector al Universitatii „Spiru Haret“, uneori insotite de semnul „P“, alteori nici macar asta nu se intimpla! Chiar si dupa ce au iesit la iveala neregulile foarte grave comise de respectiva institutie „educativa“, publicitatea pe fata sau „pe dos“ a continuat. Nici acum nu reusesc sa inteleg care era rostul reclamelor publicate de CET Govora, care avea monopol pe activitatea sa in zona, pe prima pagina a cotidianului Ziua, in afara cumpararii tacerii. Dar, daca ne gindim la cit costa o asemenea reclama, ne dam seama ca vorba stramoseasca are adevarul sau – da, „tacerea e de aur“5!
Aceasta ar fi, deci, partea istorica. Despre ultima secventa a acesteia, initiata in intervalul 2004-2005, pe care o socotesc istorie strict contemporana, voi trata in urmatoarele episoade ale acestei povesti, dedicate „situatiei“ si, eventual, „solutiilor“6.
va continua...
