UE şi controversata Iulia Timoşenko

Ucraina urma sa semneze un Acord de Asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană la sfârşitul lunii noiembrie la sumit-ul Parteneriatului estic de la Vilnius, Lituania, dar condiţia cheie era eliberarea din detenţie a fostului premier Iulia Timoşenko şi plecarea ei în Germania pentru tratament medical.

Uniunea Europeană a fost surprinsă de situaţia jenantă, de umilinţele la care au fost supuşi înalţii oficiali europeni în legătură cu aderarea Ucrainei la UE în context cu eliberarea Iuliei Timoşenko, care este condamnată la 7 ani de temniţă.

Comisarul UE pentru extindere Ştefan Fule se pregătea să meargă la Kiev să vorbească cu Ianukovici, cu câteva zile înainte de summitul de la Vilnius, când parlamentul ucrainean a respins o legea care ar fi eliberat-o pe Timoşenko. Autorităţile ucrainene au anunţat, ulterior, că de fapt Ucraina nu va semna Acordul de asociere cu UE. Bruxelles-ul nici măcar nu a fost anunţat că Ianukovici nu era la Kiev în ziua aceea, ci făcea o vizită în Austria. În consecinţă, Fule a fost obligat să îşi anuleze zborul.

Totuşi, Barroso, van Rompuy şi Ashton, au avut şansa că acest lucru s-a întâmplat cu câteva zile înainte de Vilnius, având puţin timp să îşi revină şi să inventeze altceva pentru summit-ul de la Vilnius. Problema anulării vizelor pentru moldoveni urma sa fie un obiectiv de succes pentru oficialii Comisiei la întâlnirea de la Vilnius.

A doua situaţie umilitoare s-a întâmplat săptămâna trecută, marţi seara, după ce şefa diplomaţiei europene, Catherine Ashton, s-a întâlnit cu protestatarii ucraineni. Preşedintele Ianukovici i-a promis reprezentantului UE că va negocia cu opoziţia şi manifestanţii, lăsând chiar să se înţeleagă că l-ar putea înlătura de premierul Mikola Azarov.

La doar câteva ore după ce preşedintele Viktor Ianukovici a promis că nu va recurge la violenţă, mii de poliţişti de intervenţie au atacat coordonat baricadele din Kiev, în noaptea de marţi spre miercuri, pornind o represiune hotărâtă şi neaşteptată împotriva protestatarilor care ocupau centrul capitalei Ucrainei de două săptămâni.

Bruxelles a realizat clar că e vorba de două moduri de abordare diferite, astfel că, brusc, insistenţa de care dăduse dovadă pentru eliberarea Iuliei Timoşenko a dispărut, deoarece a fost vizibil faptul că era o mare eroare strategică. Diplomaţii de la Bruxelles nu au realizat în ce măsură insistenţa lor pe criteriul pe care îl numeau „justiţie selectivă” putea produce fiori la Kiev.

Mai mult decât atât, europenii nu s-au străduit să cerceteze dosarul privind condamnarea fostei şefe a opoziţiei. Ei nu au adus argumente juridice, nu au arătat în ce măsură justiţia ucraineană ar fi greşit în acest caz. Ei au insistat numai că Iulia Timoşenko să fie eliberată, dând impresia ca şi ei doresc un fel de „justiţie selectivă”.

Cazul Timoşenko nu este o bătălie între bine şi rău a unei femei ”pro-europene şi democrate” versus Ianukovici ”autocratul şi pro-rusul”, cum au crezut unii occidentali. Iulia Timoşenko nu este un simbol al democraţiei ucrainene şi nici al opţiunii europene a Ucrainei.

În momentul de faţă, niciun oficial european nu mai pomeneşte numele Iuliei Timoşenko.

Cazul Timoşenko

Înainte de a intra în politică, Iulia Timoşenko a fost om de afaceri de succes în domeniul industriei gazelor naturale.

În perioada decembrie 2004 - 8 septembrie 2005 a fost prim-ministru al Ucrainei, fiind demisă de preşedintele Victor Iuşcenko, sub pretextul problemelor de corupţie. La alegerile parlamentare din 2007, blocul condus de Timoşenko şi blocul susţinut de preşedintele Iuşcenko a câştigat majoritatea în legislativul ucrainean, Timoşenko devenind din nou premier al Ucrainei.

Iulia Timoşenko a fost condamnată la 7 ani de închisoare pentru "abuz de putere" pentru că a semnat un contract pentru achiziţia de gaze naturale cu Gazprom din Rusia fără acordul guvernului ucrainean. Kievul a cerut o reducere a preţurilor la gaze “negociate” în mod cert în favoarea Rusiei, contract pe care guvernul de la Kiev îl consideră abuziv şi oneros.

Conform contractului semnat de Timoşenko în anul 2009 (şi care expiră abia în anul 2019), compania ucraineană de gaze Naftogaz se obligă să achite Rusiei în fiecare an un volum minim de 41.600 de milioane de metri cubi de gaze, chiar dacă cumpără o cantitate mai mică, deoarece contractul conţine clauza "take or pay". Anul trecut, de exemplu, Ucraina a cumpărat de la Gazprom cu aproape 9.000 de milioane de metri cubi mai puţin decât cantitatea minimă din contract, însă Rusia, prevalându-se de clauza “take or pay”, i-a cerut Ucrainei să plătească şi pentru gazele pe care nu le-a cumpărat.