Ultimul pod tradiţional al incaşilor (galerie foto)

Acum 500 de ani, incaşii şi-au început extinderea imperiului lor pe zonele muntoase din Anzi, dezvoltând o reţea incredibilă de drumuri pentru a-şi muta armatele, oamenii şi bunurile materiale, în mod rapid şi eficient deasupra munţilor. Dar peisajul era ostil, cuprindea în principal vârfuri înalte şi văi adânci, ceea ce însemna că aveau nevoie de poduri, şi nu puţine.

Podurile reprezintă o parte integrantă a incredibilei reţele de drumuri incaşe, ce se întinde pe 40.000 de kilometri, de la actualul Ecuador până în Argentina. În funcţie de disponibilitate, podurile erau construite dintr-o varietate de materiale: buşteni, pietre, tije plutitoare sau ţesute manual din paie şi iarbă înaltă care creştea pe înălţimile Anzilor.

Aceste poduri aveau o viaţă scurtă şi trebuiau înlocuite la fiecare câţiva ani. După ce ultimul dintre incaşi a dispărut, la începutul secolului al-XVII-lea, au dispărut aproape toate aceste poduri.

Doar unul a supravieţuit, datorită eforturilor populaţiei locale care îl reconstruiesc în fiecare an cu aceeaşi tehnică utilizată de către strămoşii lor Inca: podul Keshwa Chaca. Traversează râul Apurimac în apropiere de Huinchiri, Peru, în provincia Canas, are o lungime de 45 de metri şi este situat la peste 70 de metri înălţime.

Podul este format din cinci corzi paralele împletite din fibrele plantelor de agave sau maguey, şi sunt groase de aproximativ 10 cm. Podeaua sau pasarela este construită cu bastoane mici, fixate pe corzi din piele. În antichitate, indienii din Andahuaylas şi din alte zone au trebuit să plătească taxă pentru utilizarea podului. Taxa se plătea în diferite moduri: ori aduceau frunze de sisal, din locul unde creşteau (din care se pregăteau frânghii pentru repararea podului), ori prin repararea podului.

Astăzi, locuitorii din regiune menţin în viaţă tradiţia şi abilitatea antică, renovând podul în fiecare an, în luna iunie.