Unirea – lecţia la care am rămas corijenţi

Colacii de sârmă ghimpată ai crimelor comunismului ţin poporul român legat
Colacii de sârmă ghimpată ai crimelor comunismului ţin poporul român legat (NOEL CELIS / AFP / Getty Images)

În teorie, şabloanele tradiţionale ar cere ca în această zi de sărbătorire a Unirii, un articol de presă să evoce etapele cronologice şi contextuale ale unui asemenea eveniment istoric. Aleg însă rolul „mucalitului de serviciu”, încercând să privesc de data asta la „partea goală a paharului”, poate şi pentru că dacă ne mulţumim să privim mereu la partea „plină”, s-ar putea să murim de sete uitând să mai turnăm apă în pahar.

În istoria României, Unirea a fost o etapă extrem de importantă în ascensiunea spre statutul de ţară europeană la care se află acum. Prima unire despre care istoria vorbeşte ar fi cea petrecută sub regele/misticul Zamolxis, cel care i-a eliberat pe traci de sciţi. Dar la vremea aceea oamenii erau uniţi mai mult prin credinţă în divin şi nicidecum prin interese politice. Pare însă că liantul care îi unea pe traci, fie el de natură spirituală, nu avea să fie suficient de puternic, căci după dispariţia lui Zamolxis, tracii au ajuns să se războiască între ei.

Avea să apară atunci Burebista, cel care a reuşit să unească triburile geto-dacice într-un regat. Uniunea triburilor geto-dacice s-a terminat în jurul perioadei 60 î.Hr.-59 î.Hr, când Burebista şi-a început campania împotriva celţilor de pe Dunărea Mijlocie. Dar Burebista avea să fie înlăturat şi ucis în anul 44 î.Hr., în urma unui complot pus la cale de o mână de oameni „apropiaţi” lui. Ulterior, urmaşii lui Burebista s-au dezbinat, dezmembrând ţara în mai multe regiuni, iar regatul dac s-a destrămat în patru şi mai apoi în cinci părţi.

După un veac şi mai bine, Decebal avea să unifice o parte din Dacia, care însă a foat destrămată de romani. Asupra morţii marelui rege planează încă dubiul: s-a sinucis din dorinţa de a nu fi prins viu sau a fost ucis de către un luptător roman?! Fapt este că Dacia avea să fie din nou făcută “bucăţi” iar cel ce o unise, a avut o crudă soartă.

Romanii aveau să fie alungaţi peste Dunăre de către un alt mare rege dac, Ramunc. Acesta, după aceea, i-a unit pe daci într-o ţară întinsă. Nu se ştie cât a durat acest stat. Fapt este ca dacii au reapărut în documente, sub nume de vlahi sau de români, şi erau împărţiţi într-o mulţime de voievodate şi cnezate. Iacătă deci că a 4-a încercare de unire documentată în istorie eşuase.

Istoria avea să aducă un alt conducător care a dorit să îi unească pe cei care vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceleaşi tradiţii şi aceiaşi strămoşi: Mihai Viteazul. El a reuşit să stăpânească pentru scurtă vreme, de la 1599-1600, cele trei ţări: Ţara Românească, Ardealul şi Moldova şi a impus în timpul domniei sale româna ca limbă de cult şi de cancelarie, dar toate cele trei ţări şi-au păstrat instituţiile de conducere de dinainte,cutumele şi procedurile fiecăreia raman în vigoare. Mihai nu a "unificat" nici armatele. Eforturile lui de unire aveau să eşueze, iar el va sfârşi ucis, trădat fiind de unul din generalii săi alături de care luptase, şi care, ros de gelozie, complotează în uciderea celui ce avea să fie poreclit de către duşmanii săi, Malus Dacus, adică ”Dacul cel Rău”. O altă unire urmată de trădare.

Cu toate că ideea de unire nu dispăruse din conştiinţa celor care aveau să se perinde în fruntea românilor în decursul anilor ce au urmat, prima reuşită avea să se înregistreze la 24 ianuarie 1859, când s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cunoscută actualmente ca “Mica Unire”. După aproape şase decenii, la 1 decembrie 1918, neamul românesc avea să fie unit până la urmă printr-un proces istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit sub semnul aceluiaşi stat naţional, România.

Teoretic, am putea spune că iată, românii au reuşit să se unească, dar dacă privim la România actuală, cred că în faţa unui examen sincer de conştiinţă, putem afirma că am eşuat din nou ca naţie. Pentru români, “Unirea” pare să fie lecţia de istorie la care pare că am rămas corijenţi.

Asta poate şi pentru că “unirea” nu reprezintă doar contopirea administrativă într-un singur stat a unor zone vecine geografic şi cu izvoare culturale identice. Unirea unei naţii nu presupune doar a vorbi aceeaşi limbă şi a locui în interiorul aceloraşi graniţe. Pentru a se matura şi a deveni de nezdruncinat, unirea ar trebui să fie mai întâi de toate una spirituală, şi nu mă refer aici la religie, ci la credinţă, la valori morale, la standardele după care fiecare îşi coordonează şi îşi gestionează viaţa de zi cu zi ca particulă individuală a unui întreg numit “popor”.

10 august de anul trecut, evenimentele premergătoare lui şi cele ce i-au urmat, sunt “lucrarea de control” la care noi ca popor nu am luat încă notă de trecere, imaginea dezolantă a unui popor care nu reuşeşte să fie unit, poate şi pentru că "liantul" nu este suficient de puternic. Prea mulţi sunt mânaţi de interesul personal, prea mulţi dintre noi încă nu înţeleg că binele unei naţii nu înseamnă niciodată binele unui singur individ sau binele unei singure categorii sociale. Istoria nu se opreşte la finalul vieţii unui singur individ, căci ea este cumulul tuturor acţiunilor noastre, a celor dinaintea noastra şi a celor ce vin dupa noi si sunt dincolo de uşa casei noastre. Atâta vreme cât unii dintre noi încă nu conştientizează asta, cu certitudine la examenul de corijenţă ne vom prezenta cu toţii, căci de urmări ne facem responsabili împreună.

Anii grei de comunism au reuşit să pună lanţuri la gleznele conştiinţei multora dintre români, învăţându-i că “eu” este mai aproape şi mai important decât “noi”, făcându-i să uite că “eu” nu se va putea constitui niciodată într-o naţie ce va să dăinuiască în istorie. Să ne gândim că “Divide et impera” - „dezbină şi stăpâneşte” - este strategia care permite celor cu putere reală puţină să-şi impună voinţa asupra celor care colectiv au putere mare, sau ar avea dacă ar reuşi să se unească.

Poate a venit momentul în care să înţelegem că binele României este un crez pe care fiecare dintre noi, românii, ar trebui să îl avem căci este unul dintre cele mai înalte pe care un individ le poate avea faţă de propria-i ţară.

Închei aici cu una din strofele imnului “Deşteaptă-te române!”, care cred că nu este întâmplător scrisă şi vorbeşte despre nevoia unei uniri fundamentale a românilor. O unire care sa presupuna respect, demnitate, o verticalitate naţională absolută pe care odată arborată, mătasea roş'-galben-albastră a Romaniei să infrunte fericită veacurile de istorie ce o aşteaptă:


Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!

Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii