Veneţia secretă

Un personaj mascat în Piazza San Marco în timpul Carnavalului de la Veneţia.
Un personaj mascat în Piazza San Marco în timpul Carnavalului de la Veneţia. (ANDREA PATTARO / AFP / Getty Images)

Ca întotdeauna în perioada Carnavalului revine în atenţia noastră celebrul oraş al dogilor. Astăzi însă ne propunem să purtăm paşii cititorului într-o Veneţie secretă, mai puţin cunoscută şi în genere ocultată de forţa şi renumele celebrelor sale monumente de arhitectură, de gondole şi legiuni de turişti porniţi în itinerarii ce trebuie bifate. O Veneţie văzută prin ochi de artişti şi poeţi, o Veneţie a turistului relaxat şi romantic, veşnic îndrăgostit de frumuseţea detaliilor.

Privită de sus, Veneţia pare o liră capricioasă cu corzi de apă, sau o balenă ce lasă să se vadă venele sale de sânge albastru, cu Marele Canal şerpuind ca o aortă în centrul propriului său sistem circulator. În anul 1240, Boncompagno da Signa descria Veneţia drept „un oraş ce are ca podea marea, ca tavan cerul, şi ca pereţi unduirile apei”. Goethe, care iubea mult ştiinţele naturale, credea că Veneţia era opera unor „castori ce abia au venit şi au montat bucăţi de lemn între valuri”.

Există multe feluri de a te apropia de Veneţia. Visconti, celebrul regizor, s-a apropiat cu barca, coborând şi urcând cu valurile, la fel ca în respiraţia unui piept febril, descoperind-o puţin câte puţin în diferite perioade de filmare. Putem spune despre Veneţia că pluteşte deasupra unor construcţii din milioane de arbori, vizitaţi de peşti în loc de păsări. Numai pentru a ridica platforma pe care stă bazilica Santa Maria della Salute au fost necesare peste 1.256.627 de trunchiuri de arbori.

La Veneţia natura se impune cu multă putere, în versiuni foarte dinamice, creând o iluzie de instabilitate. Timpul prinde rădăcini în spaţiul oraşului care, ştiindu-se fragil, se împarte în mii de ipostaze pentru a se prezenta privitorului, dar tocmai în fragilitatea sa stă forţa impresiei pe care o lasă; aici - mai mult decât la Roma - istoria se îmbină cu prezentul.

Marcel Proust aprecia Veneţia, ca pe un „sanctuar al frumuseţii religiei” ce pare de neclintit. Putem spune că Veneţia este înainte de toate, frumoasă. Atâta timp cât privitorul se lasă purtat de val, nu vede adevărata sa frumuseţe, în schimb dacă o trăieşte, o visează, se poate spune că va îngheţa aceste imagini într-o succesiune de cărţi poştale. Avem, fără niciun dubiu, o Veneţie strălucitoare, orbitoare, foarte puternică, foarte vizibilă, ce subjugă cealaltă Veneţie mai degrabă secretă, rezervată localnicilor sau aventurierilor. Prima este Veneţia Palatului Dogilor şi a ansamblului San Marco cu somptuoasa sa bazilică ce tronează asupra binecunoscutei pieţe cu cafenele şi porumbei; este Veneţia de pe Canal Grande, definit ca „strada cea mai frumoasă din lume”, în ale cărui unduiri magice se reflectă, în jocuri de lumini şi umbre, ritmurile faţadelor atâtor palate şi biserici. Într-o plimbare pe Canal ni se dezvăluie privirii cele mai reprezentative edificii cum ar fi Palazzi Barbaro, Ca' Rezzonico, Ca' d'Oro, Palazzo Dario, Ca' Foscari precum şi bisericile San Giorgio, Il Redentore, La Salute, San Zaccaria, San Giovani e Paolo, Santa Maria Formosa, I Frari, I Carmini, San Rocco, la Madona dell Orto. Tot aici, în spatele graţioaselor faţade se ascund desene şi tablouri de Carpaccio, Bellini, Barbari, Guardi sau Canaletto precum şi lucrările de artă modernă din Colecţia Peggy Guggenheim. Este, în definitiv, un itinerariu previzibil al spaţiului clasic, iar agenţiile de voiaj programează cu multă atenţie obiectivele de vizitat în funcţie de timpul disponibil al fiecăruia.

De fapt Veneţia este oraşul ideal în care să te pierzi. Fără gondolă, fără vaporetto, străbătând-o la picior, aventurându-te în hazardul unui plan labirintic, căutând conexiunile străduţelor cu podeţurile peste canale pentru a-ţi putea continua drumul, descoperi cealaltă Veneţie, a culiselor mărunte cu parfum de lagună, aflate mai puţin în lumina reflectoarelor, dar nu mai puţin lipsite de romantism. În Veneţia nu circulă maşini pentru că străzile ei sunt făcute doar pentru pietoni sau... bărci; este un detaliu ce o face unică şi îi conferă în acelaşi timp un bogat caracter senzorial; este un detaliu ce o face să rămână mai vie şi neschimbată, pentru că odată rătăcit printre zidurile vechi o percepi atemporal, cu aceleaşi detalii pe care le-au văzut de-a lungul secolelor şi marii săi iubitori: Goethe, d’Annunzio, Turner, Byron, Wagner, Browning, Ruskin, Proust, Taine, Thomas Mann, Hesse, Paul Morand, Diego Valeri, Brodsky…

Dacă ajungeţi la Veneţia nu ezitaţi să vă odihniţi ochii pe detaliile create de cer şi ape, ce ţes şi desţes magnificele sale brocarduri arhitecturale, încorporând în acest joc toată fantezia materiei: reflecţiile canalelor în suprafeţele de marmură sau în tavanele de culoarea măslinei; imaginile ondulate de valuri ale faţadelor; răsăritul în cupolele vechi, aurite; lucrătura balustradelor podeţurilor ce se arcuiesc desupra apei întunecate; frunzele ce dezvelesc zidul unei grădini secrete sau ghivecele cu flori ce străjuiesc ferestre la tot pasul... Totul impregnat de salinitate, de răcoare şi degradat din cauza umezelii şi a excrementelor acide ale păsărilor.

Capricioasă ca o amantă, Veneţia îşi schimbă „măştile” de-a lungul anului. În februarie, oraşul este trezit la viaţă de procesiunile colorate ale petrecăreţilor mascaţi, localnici sau turişti veniţi din toate colţurile lumii pentru a sărbători celebrul Carnaval. Pe înserarea unei zi de vară, paşii ne dezvăluie Piaţa San Marco, care poate fi brusc inundată de maree şi absorbită înaintea apariţiei jocurilor de lumini şi umbre. În toamnă, Veneţia se vede abundând de apă şi zgomote ce se propagă cu o precizie metalică. Iarna, fuioarele de ceaţă ce se preling din lagună tind să o cufunde şi mai mult în mister.

Turistul îşi va aminti de culorile lui Tintoretto şi Giorgione, de muzica lui Monteverdi, de ochii lui Tadzio, cât şi de măştile de Carnaval sau sticla de Murano. Într-un moment poate răsuna în tot oraşul clopotul din San Marco, bătaie în care se va simţi, neîntrerupt până la sfârşitul lumii, inima întreagă a Veneţiei.

Veneţia vedetă şi Veneţia anonimă – ambele au comori inestimabile şi inepuizabile, de oferit turistului însetat de frumos. Acest oraş este însă, acum mai mult ca niciodată, într-o cursă contra cronometru cu timpul. Creşterea nivelului oceanelor şi schimbările climatice ameninţă la propriu stabilitatea şi existenţa oraşului plutitor. Vizitaţi Veneţia cât mai este timp, bucuraţi-vă de farmecul ei, iubiţi frumuseţile lăsate de-a lungul timpului de marii artişti, şi reveniţi de câte ori puteţi, pentru că în curând ar putea rămâne doar în amintirile noastre.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură