DEZVĂLUIRI DRAMATICE: Investigaţii scot la iveală regimul comunist de exterminare din "orfelinatele morţii"
alte articole
Căderea sistemului comunist şi deschiderea instituţiilor sociale spre public au produs mai multe şocuri în opinia publică, atât cea internaţională cât şi cea românească. Toată lumea a putut vedea atunci cum căminele pentru copii, în loc să fie un loc de îngrijire şi dezvoltare pentru locuitorii lor, erau de fapt o instituţie inumană, profund degradantă şi distrugătoare de destine, potrivit PressHub.
Un astfel de caz este cel al căminului de la Cighid, din judeţul Bihor, unde, de la înfiinţare (1 octombrie 1987) şi până în aprilie 1990, au murit 160 de copii din totalul de 183 de copii internaţi.
Investigaţiile desfăşurate de cercetătorii de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) au scos la iveală existenţa unor rate de mortalitate absolut şocante în instituţii aşa-zise „de ocrotire” a minorilor din timpul comunismului. Doar în căminele-spital, spitalele şi secţiile de neuropsihiatrie infantilă, se estimează că, în intervalul 1967 şi 1990 au murit peste 15.000 de minori.
În cele patru cămine investigate, au fost descoperite decesele a peste 2.207 de copii.
Ştirea a tulburat redacţiile din ţară. PressHub a cerut istoricului Florin S. Soare, cercetător la Institutul de Investigarea a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, autor al proiectului şi cel care a condus investigaţiile, să ne explice cum a fost posibil un fenomen de astfel de proporţii şi ce şanse sunt să găsim vinovaţii şi să sancţionăm aceste crime.
Pentru aceste cazuri au fost depuse două sesizări penale, în 2017 şi 2018, cu privire la săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase, iar pentru faptele sesizate s-a început urmărirea penală in rem, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Jurnalist: Îmi amintesc că ne-am supărat când reporterii străini au relatat – parcă prea mult, s-a spus atunci – condiţiile din orfelinatele României. Dar iată că se putea şi mai rău. Cât de gravă era situaţia în căminele acestea spital?
Cercetător: Pentru reporterii străini şi misiunile umanitare, şocul descoperirii căminelor-spital trebuie să fi fost similar descoperirii atrocităţilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de vreme ce termenii folosiţi în presa internaţională despre ororile descoperite în aceste instituţii de „ocrotire” a minorilor sunt aceia de „lagăre”, „exterminare”, „genocid”, „masacru”, „gulag al copiilor”, „camere ale morţii” şi „noaptea civilizaţiei”.
Iar mărturiile supravieţuitorilor şi ale celor care au luat contact cu aceştia imediat după 1990, ca şi imaginile video difuzate în presa occidentală, sunt cutremurătoare. Şi poate că am fi putut vorbi de exagerări, dacă în urma investigaţiilor recente ale IICCMER, toate aceste atrocităţi nu ar fi fost confirmate de numărul impresionat de decese provocate de condiţiile inumane din astfel de centre.
Investigaţiile desfăşurate până în prezent au confirmat existenţa unor rate de mortalitate absolut şocante pentru aceste instituţii aşa-zise „de ocrotire” a minorilor. Vorbim aici doar de căminele-spital, spitalele şi secţiile de neuropsihiatrie infantilă, unde estimările noastre se ridică la peste 15.000 de victime în intervalul 1967-1990.
Jurnalist: Pe măsură ce trece timpul, cercetările scot la iveală noi atrocităţi comise de regimul comunist. De ce v-aţi îndreptat atenţia asupra orfelinatelor, căminelor-spital?
Cercetător: Potrivit cadrului legal IICCMER are între atribuţii investigarea ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii.
Până în 2016 investigaţiile au vizat crimele comise în penitenciarele României comuniste urmărindu-se aducerea în faţa justiţiei a foştilor comandanţi de penitenciare. Vorbim însă de infracţiuni comise în anii ’50, aproape toţi cei responsabili decedând în cursul cercetărilor sau după depunerea sesizărilor penale. Aşadar a trebuit inevitabil să ne apropiem de anii ’80.
Şi am pornit de la cercetări pe care le aveam în mare parte finalizate, legate de politica demografică a regimului Ceauşescu. Existau două mai tipuri de abuzuri/crime care se pretau la constituirea unor dosare penale. Vorbim, mai întâi, de femeile care au decedat în spital în urma avorturilor provocate.
Este vorba de o situaţie particulară, aceea a femeilor ajunse în spital şi lăsate să moară pentru că nu au recunoscut că şi-au întrerupt sarcina şi nu i-au denunţat pe cei care le-au ajutat. Problema esenţială a fost aceea a lipsei documentelor care puteau proba acest lucru.
O a doua direcţie a fost aceea a abuzurilor petrecute în căminele de copii ale perioadei comuniste. Mă refer aici la căminele-spital, spitalele şi secţiile de neuropsihiatrie infantilă ale spitalelor şi la o categorie particulară de minori instituţionalizaţi, aceia consideraţi a avea deficienţe nerecuperabile.
În fapt, în foarte multe cazuri era vorba de copii perfect sănătoşi, sau cu deficienţe minore, orfani, abandonaţi sau proveniţi din familii dezorganizate care erau repartizaţi spre astfel de centre. O bună parte dintre aceşti minor prezentau întârzieri în dezvoltare, sau diverse afecţiuni cronice, tocmai din cauza regimului de viaţă din leagănele în care erau internaţi până la vârsta de trei ani.
