Dosarul Gheorghe Ursu: Ce tactici folosea Securitatea pentru a-i pedepsi pe opozanţii regimului Ceauşescu
Procurorii cer revizuirea deciziei de achitare a securiştilor Vasile Hodiş şi Marin Pîrvulescu pentru moartea disidentului Gheorghe Ursu prin noi probe din arhiva informatică a Securităţii şi a unor studii realizate de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. În ultimele două decenii ale regimului comunist, opozanţii sfârşeau internaţi forţat în spitalele de psihiatrie, erau condamnaţi pentru delicte închipuite, se “sinucideau” brusc, ori erau ucişi în condiţii neelucidate, relatează Ziare.com.
Din documentele depuse pe rolul Curţii de Apel Bucureşti rezultă că represiunea a fost o trăsătură permanentă a regimului comunist, iar conflictul dintre societate şi regim a reprezentat o constantă, doar că în ultima perioadă acţiunile de poliţie politică ale Securităţii s-au desfăşurat sub “acoperirea” Miliţiei.
În motivarea deciziei, cei trei judecători - care i-au achitat şi pe Gabriel Oprea, Piedone etc. - preiau practic narativele Securităţii şi merg până la a afirma că Gheorghe Ursu - ucis în bătăi după ce a dezvăluit la Europa Liberă că Ceauşescu a dispus sistarea consolidării blocurilor afectate de cutremurul din 77 - n-a fost disident anticomunist.
Mai mult, în condiţiile în care este de notorietate faptul că opozanţii regimului erau zdrobiţi în bătăi de Securitate, închişi, trimişi în închisori etc., judecători susţin că la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului. Practic, prin decizia lor, judecătorii absolvă întreaga Securitate de crimele comise împotriva opozanţilor regimului şi ai lui Ceauşescu.
Înalta Curte a reţinut în decizia de achitare a foştilor securişti Hodiş şi Pîrvulescu din data de 27 iulie 2023 că fapta de tratamente neomenoase nu poate fi concepută fără existenţa, în prealabil, a unei situaţii de conflict, de adversitate între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, situaţia care a existat în perioada 1948-1964.
Însă acum, Parchetul Curţii de Apel Bucureşti arată că faptele şi împrejurările noi din materialele depuse la dosar susţin o cu totul altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţă şi se circumscriu adevărului istoric, anume că represiunea a fost o trăsătură permanentă a regimului comunist, conflictul dintre societate şi regim a reprezentat o constantă, regimul a continuat practicarea politicilor restrictive, interzicând orice manifestare publică pe care o consideră drept un pericol la adresa stabilităţii sale şi disimulând represiunea politică prin folosirea anchetelor penale instrumentate de Miliţie, ca paravan al acţiunilor de poliţie politică.
Conform site-ului citat, Parchetul consideră că atacul la adresa victimei Gheorghe Ursu a fost justificat de motive discriminatorii legate de opiniile sale politice, acest atac făcând parte din politică asumată de către stat şi fiind un episod din “planul de prevenire” al Securităţii.
Noile documente furnizate de CNAS pe care cercetătorii le-au descoperit în baza de date a Securităţii, recent predate de SRI, au relevat că Gheorghe Ursu avea corespondenţa interceptată de către organele de Securitate, iar convorbirile lui erau ascultate şi transcrise.
Baza de Date a Securităţii conţine statistici, analize şi documente din care reiese că activitatea de supraveghere a populaţiei civile a continuat şi în perioada 1965-1989, fiind vizate persoanele cu “antecedente politice reacţionare”.
Măsurile luate de Securitate împotriva acestor persoane mergeau până la: condamnare de drept comun, destrămarea anturajului, izolare/compromitere. Măsurile fuseseră luate inclusiv în ultima decadă a regimului, în perioada 1980-1989, chiar împotriva unor “autori de înscrisuri cu conţinut duşmănos” sau care făceau “propagandă împotriva orânduirii socialiste”.
Articolul integral aici.
