Mărturisirea lui Merkel privind duplicitatea acordurilor de la Minsk: Războiul Rece 2.0 tocmai s-a răcit

"Germania este Hamlet", a scris odată Gordon Craig. Marele istoric al acestei naţiuni (1913-2005) s-a remarcat prin rezumate lapidare de acest gen, intuiţii care aruncau lumină în cele mai adânci relicve ale psihicului german, în ceea ce-i face să se simtă bine pe oamenii săi.

Este Germania orientată spre vest, spre Atlantic, sau spre est, spre masa continentală eurasiatică? Din ce tradiţie se trage? Unde se află loialitatea sa? Acestea sunt întrebări legate de geografie, de o cultură bogată şi veche, şi o istorie lungă şi complicată lăsată moştenire germanilor. Nu cred că Craig a vrut să sugereze că această condiţie este împovărătoare. Nu, nu era nimic de rezolvat. În starea sa ambiguă - în Vest, dar nu în întregime din Vest, în Est, dar nu în întregime din Est - Germania era cu adevărat ea însăşi.

Germanii au trăit în acest fel, fără a se scuza, pentru o lungă perioadă de timp. Ei puteau permite Statelor Unite să staţioneze 200.000 de soldaţi pe teritoriul lor - cifra de la sfârşitul Războiului Rece - în timp ce urmăreau Ostpolitik-ul lui Willi Brandt, deschiderea Republicii Federale către Republica Democrată Germană şi, prin extensie, către întregul Bloc Estic. Germania a fost cea care a investit alături de Gazprom, conglomeratul energetic rusesc, în gazoductele Nord Stream I şi II, chiar şi pe fondul creşterii tensiunilor Est-Vest.

Pe drumul lung spre Moscova de la aeroportul internaţional Domodedovo, pe străzile largi se află dealeri de maşini germane, macarale de construcţii germane, fabrici ale companiilor germane. Întreprinderile germane, împreună cu mulţi cetăţeni germani, au fost critici vehemenţi ai regimului de sancţiuni pe care SUA l-a impus Rusiei - şi, de fapt, efectiv Europei - după ce lovitura de stat orchestrată de SUA la Kiev, în urmă cu opt ani, a pus în mişcare actuala criză din Ucraina.

Am citit acele două interviuri extraordinare pe care Angela Merkel le-a acordat săptămâna trecută pentru Der Spiegel şi Die Zeit în raport cu această istorie, cu acest bilanţ, cu această stare de ambiguitate ordonată. Dacă există un adevăr care ar putea sta deasupra tuturor celorlalte în dezvăluirile uimitoare ale fostului cancelar despre duplicitatea Berlinului în relaţiile cu Moscova, acesta este că Republica Federală şi-a abandonat moştenirea - starea sa naturală, de fapt - şi astfel responsabilităţile considerabile pe care trecutul şi geografia i le-au acordat.

Alienarea Est-Vest

Ar fi greu de supraestimat semnificaţia acestei cotituri pentru noi toţi. Diviziunea globală tocmai s-a adâncit. Al Doilea Război Rece tocmai s-a răcit. Înstrăinarea Estului şi a Vestului este acum coborâtă ca o stare de fapt mai mult sau mai puţin permanentă. Iar lumea tocmai a pierdut singura ţară capabilă să atenueze aceste circumstanţe îngrozitoare datorită poziţiei sale speciale, poate chiar singulare, în comunitatea naţiunilor.

Este ciudat să luăm în considerare punctul de vedere al prinţului Heinrich al XIII-lea, aristocratul german care tocmai a fost arestat pentru că a condus un complot de răsturnare a guvernului de la Berlin (un set de acuzaţii absurde, trebuie să menţionez de la bun început, pe care nu le iau în serios nici o clipă în absenţa unor dovezi credibile şi nu mă aştept să vedem vreodată vreuna). Se pare că prinţul susţine de mult timp că Germania nu a devenit o nouă naţiune după cel de-al Doilea Război Mondial, ci o filială deţinută în totalitate de SUA.

"Noi nu suntem germani. Nu ne aflăm într-un stat german adevărat", ar fi spus presupuşii săi adepţi într-un articol (extrem de înşelător) publicat duminică de New York Times.

"Suntem doar o filială a unei GmBH", aceasta din urmă însemnând o societate cu răspundere limitată.

Cât de ciudat este să citeşti acest lucru în aceeaşi săptămână în care Merkel a înlăturat orice îndoială că aceasta este tocmai condiţia germană - probabil încă de la începutul anilor postbelici, cu siguranţă de când Washingtonul s-a angajat împreună cu aliaţii săi în campania sa totală de a aduce NATO chiar la uşa Rusiei şi, în cele din urmă, de a submina Federaţia Rusă.

Şi, deşi nu ştiu prea multe despre politica prinţului, cât de interesant este să auzi un cetăţean german obiectând, de fapt, că Republica Federală s-a trădat pe sine şi moştenirea sa istorică chiar în săptămâna în care fostul său cancelar a declarat pentru cea mai importantă revistă de ştiri din Germania şi pentru unul dintre cele mai importante cotidiene ale sale că ambiguitatea fructuoasă din trecutul naţiunii a dispărut acum în favoarea necinstei manipulatoare, rusofobe, care se află în centrul războiului pe care SUA îl poartă acum împotriva Rusiei prin intermediarul Ucraina.

Aşa cum a fost relatat pe larg şi excelent analizat - cu excepţia presei americane mainstream, unde remarcile lui Merkel de săptămâna trecută nu sunt menţionate - fostul lider german a descris trădarea cinică şi perfidă a Moscovei în timpul negocierilor celor două protocoale de la Minsk, primul semnat în septembrie 2014 şi al doilea în februarie anul următor.

Berlinul, Parisul, regimul de după lovitura de stat de la Kiev şi Moscova au fost semnatari ai acestor acorduri. Cât de bine îmi amintesc de seriozitatea cu care preşedintele rus Vladimir Putin a intrat în discuţii. Câtă speranţă aveam mulţi dintre noi ca, în condiţiile în care Kievul a încălcat rapid Minsk I, cel de-al doilea acord va produce ceea ce a căutat preşedintele rus - o înţelegere de durată care să lase Ucraina unită şi să stabilizeze ordinea de securitate la graniţa de sud-vest a Rusiei şi pe flancul estic al Europei.

La începutul acestui an, Petro Poroşenko, primul preşedinte ucrainean de după lovitura de stat, a şocat pe toată lumea când a declarat public că Kievul nu a avut niciodată intenţia de a onora angajamentele pe care şi le-a asumat atunci când a semnat protocoalele de la Minsk: discuţiile din capitala bielorusă şi toate promisiunile au fost menite doar să câştige timp în vreme ce Ucraina construia fortificaţii în regiunile estice şi antrena şi înarma o armată suficient de puternică pentru a purta un război de agresiune în toată regula împotriva regiunilor Doneţk şi Lugansk, 'orientate' spre Rusia.

Nu a existat niciodată vreun interes pentru structura federală prevăzută în Minsk II. Nu a existat niciodată vreo intenţie de a acorda regiunilor separatiste măsura de autonomie pe care istoria Ucrainei şi amestecul de limbi, culturi şi tradiţii ale acesteia o cereau. Angajamentul faţă de toate acestea a fost un şiretlic menit să înşele Moscova şi republicile din Donbass în timp ce Ucraina se reînarma şi bombarda pe acestea din urmă în anticiparea războiului care a izbucnit în februarie.

Şocant, O.K. Dar Poroşenko era un magnat care conducea regimul sălbatic de iresponsabil şi rusofob care preluase puterea la Kiev. Aşadar, şocant, dar, de asemenea, în concordanţă cu comportamentul unei haite de nulităţi corupte până la sprâncene, fără nicio noţiune sau consideraţie pentru statalitate sau guvernare responsabilă.

Este o altă chestiune, ca să spunem ceea ce este foarte evident, ca Merkel să spună exact aceleaşi lucruri. Fostul cancelar ar fi trebuit să conducă demersul diplomatic al Occidentului alături de Francois Hollande, preşedintele Franţei la acea vreme şi, în mod evident, un partener junior al celei mai puternice figuri politice din Europa. Conform propriei sale declaraţii, ea folosea diplomaţia la fel ca şi Kievul, pentru a sabota acordul pe care pretindea că îl sponsorizează.

Statele Unite, pentru a le reaminti cititorilor, nu au făcut parte din discuţiile de la Minsk. Pe de o parte, s-au opus categoric oricărui acord cu Rusia sau cu regiunile separatiste. Pe de altă parte, nu avea rost să invităm SUA la Minsk, deoarece poziţia sa era evidentă, iar prezenţa sa ar fi fost contraproductivă. Acum, când Merkel a vorbit despre aceste chestiuni, poziţia germană pare să fi fost aceea că Occidentul avea nevoie de un acord pe care nimeni din Occident nu-l dorea dacă se voia câştigarea de timp pentru reînarmarea Ucrainei.

Interviurile acordate de Merkel pentru Der Spiegel şi pentru Die Zeit, pe care le puteţi citi aici şi aici, au fost în genul unor retrospective întinse, în timpul cărora corespondenţii prietenoşi au aruncat o serie de mingi uşoare unui cancelar predispus să privească înapoi. Minsk şi conflictul din Ucraina au fost două subiecte printre multe altele. Documentele dau impresia că Merkel a vorbit cu dezinvoltură şi fără să se ferească de ele. Pasajele condamnabile sunt scurte, dar foarte clare.

Der Spiegel:

"Ea crede că... mai târziu, în timpul discuţiilor de la Minsk, a reuşit să câştige timpul de care Ucraina avea nevoie pentru a respinge mai bine atacul rusesc. Ea spune că acum este o ţară puternică şi bine fortificată. Atunci, este sigură, ar fi fost invadată de trupele lui Putin."

În Die Zeit, al doilea dintre cele două interviuri, Merkel a descris discuţiile de la Minsk ca fiind "o încercare de a da timp Ucrainei... pentru a deveni mai puternică", exprimându-şi ulterior satisfacţia că această strategie - un abuz direct al procesului diplomatic - a reuşit.

Există diverse interpretări ale remarcilor lui Merkel. În general, acestea sunt luate la valoarea nominală, ca o recunoaştere din capul locului a duplicităţii sale - şi, prin extensie, a Occidentului - în relaţiile cu Rusia în chestiunea ucraineană. Moon of Alabama, o publicaţie germană, citează interviurile ca fiind o încercare a lui Merkel de a-şi proteja reputaţia politică, în timp ce cercurile de conducere din Germania cedează în faţa genului de rusofobie obişnuit în SUA, dar nu şi, până acum, în Republica Federală.

Ambele lecturi mi se par plauzibile. Oricum ar fi, subiectul important pe care îl avem acum în faţă este răul pe care Merkel l-a făcut în 2014 şi 2015 şi consecinţele comentariilor sale de săptămâna trecută.

S-a scris şi s-a vorbit mult despre lovitura fatală pe care Merkel a dat-o încrederii în afacerile diplomatice şi cred că "fatală" este cuvântul nostru. Ray McGovern a fost elocvent pe această temă, aducând în discuţie experienţa profesională de o viaţă, în timpul unui lung schimb de replici cu Glenn Diesen şi Alexander Mercouris săptămâna trecută.

O anumită încredere a fost esenţială între Washington şi Moscova chiar şi în timpul celor mai periculoase momente ale Războiului Rece. Criza rachetelor cubaneze a fost rezolvată aşa cum a fost pentru că preşedintele american John F. Kennedy şi premierul sovietic, Nikita Hruşciov, au reuşit să aibă suficientă încredere unul în celălalt. Această încredere nu mai există, după cum au arătat clar Putin şi alţi oficiali ruşi, răspunzând la publicarea celor două interviuri germane.

Moscova şi Beijingul au spus în repetate rânduri, de când Joe Biden şi-a preluat mandatul, în urmă cu nici doi ani, că nu mai există încredere în americani. Gândul subsecvent este că nu are rost să negocieze cu ei într-un context diplomatic. Pentru diverşi oficiali ruşi, de la Putin încoace şi mai departe, dezvăluirile lui Merkel par să fi confirmat sumbru aceste concluzii.

Este o turnură majoră faptul că Moscova îi include acum pe europeni, şi în special pe germani, în această evaluare. Germania spune acum minciunile din care este făcut imperiul american - o chestiune de anxietate şi tristeţe deodată. Dacă diplomaţia pământului pârjolit este un nume potrivit pentru ceea ce Occidentul a pus la cale în relaţiile cu Rusia din 2014 încoace, aşa cum cred că este, podul german dintre Vest şi Est a fost ars.

Gravitatea acestor concluzii, implicaţiile pe măsură ce mergem înainte, sunt imense pentru Occident şi pentru non-occident deopotrivă. O lume plină de ostilităţi este una pe care o cunoaştem cu toţii. O lume lipsită de încredere şi de discuţii se va dovedi a fi o altă problema. După cum vedem acum în contextul Ucrainei, nu există nicio posibilitate de diplomaţie, negociere sau dialog de orice fel fără încredere. Citim zilnic despre rezultat în acele puţine publicaţii care relatează acest război în mod onest.