"Mergeţi şi tăiaţi-i limba". Excepţionala viaţă a femeii care a dat voce milioanelor de români. Ceauşescu a trimis doi palestinieni să o reducă la tăcere

Casa Miţa Biciclista din Capitală găzduieşte, în aceste zile, o expoziţie dedicată Monicăi Lovinescu, femeia care, în vremurile întunecate ale comunismului, dădea voce conştiinţei, temerilor şi durerilor noastre la Radio Europa Liberă.

În vremea când în casele românilor era întuneric şi frig, vocea Monicăi Lovinescu aducea lumină şi speranţă. Deschidea uşi imaginare spre un spaţiu al libertăţii, unde puteai spune ce gândeşti. Vocea sa era atât de cunoscută încât Ceauşescu a dat ordin la un moment dat ca Monica Lovinescu să fie prinsă, acolo la Paris unde locuia, şi să i se taie limba. Din fericire, tentativa a eşuat. Vocea ei a continuat să se audă în casele românilor până la sfârşit, când ne-am câştigat libertatea.

Prea puţine se ştiu însă despre ea. Cărţile de istorie nu o pomenesc. Nu apare nici în manualele de limba română. Pentru ca numele ei, care ar trebui gravat în conştiinţa colectivă a acestui neam, să nu fie uitat, şi pentru ca românii să-şi amintească cine a fost ea şi cum ne-a mutilat comunismul existenţa, la Casa Miţa Biciclista a fost organizată o expoziţie care îi este dedicată.

Expoziţia marchează 100 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu iar în cadrul ei sunt expuse pentru prima oară documente originale, obiecte, mărturii, fragmente de emisiuni din perioada 1960-1991 de la Radio Europa Liberă, dialoguri emoţionante cu Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ana Blandiana, Octavian Paler sau Eugen Ionescu. Şi nu doar atât... Expoziţia urmăreşte nu doar viaţa Monicăi Lovinescu ci şi firul marii istorii care a modificat ireversibil destinul acestui popor.

În cadrul expoziţiei este adusă, în mod tulburător, la viaţă, atmosfera acelor ani. Sunt puse faţă în faţă spiritul României libere de dinainte de comunism cu atmosfera sufocantă, de teroare, a vremurilor când pe pereţii sălilor de clasă din şcoli se atârnau portrete ale lui Stalin şi Petru Groza, când oameni începeau să dispară din case arestaţi, deportaţi, ucişi iar ţara devenea gri, din ce în ce mai gri, o închisoare uriaşă din care nu se mai putea fugi. Programul Expoziţiei poate fi consultat aici.

Cine a fost Monica Lovinescu?

Fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost la rândul său critic literar, devenind o autoritate în materie de literatură română contemporană.

Monica şi-a dorit, cu pasiune, să-şi dedice viaţa teatrului. Să pună în scene piese minunate, la fel ca universul său interior. Viaţa ei s-a schimbat însă radical după ce mama sa a fost aruncată în temniţă de comunişti, unde a şi murit.

După o activitate literară prodigioasă în ţară (primul basm i-a fost publicat când avea vârsta de 8 ani, la vârsta de 15 ani îi apar nuvele şi schiţe, iar în 1943, publică romanul "În contratimp"), în 1947 Monica Lovinescu pleacă la Paris ca bursieră, pentru a studia teatru. Prinde efectiv ultimul tren spre Franţa.

A ajuns la Paris ascunsă în camera de cărbuni a locomotivei, căci soldaţi sovietici urcau în tren pentru a da jos pasageri. I-au trecut, pe lângă cap, baionetele înfipte de sovietici în pereţii vagoanelor pentru a-i ucide pe cei care voiau să fugă în Occident, dar, finalmente, a ajuns. Plină de funingine, însă teafără.

A încercat să îşi trăiască visul şi a lucrat în teatru. Existenţa ei curgea firesc, între lumea teatrului şi scrisorile pe care le schimba cu mama sa, pe care o iubea enorm. A început să traducă din Caragiale, a pus în scenă spectacole de Mihail Sebastian, Eugen Ionesco etc.

Destinul său s-a schimbat însă total după ce mama ei a fost omorâtă de comunişti.

Mama Monicăi Lovinescu, asasinată într-o închisoare comunistă. Monica îşi dedică viaţă opoziţiei faţă de regimul dictatorial din România

Rămasă singură în ţară, într-un apartament în care comuniştii au adus şi alţi locatari, Ecaterina Lovinescu a asistat, neputincioasă, la degradarea treptată a lumii pe care o ştia. Oameni pe care îi cunoştea, vecini, dispăreau unii după alţii, luaţi de Securitate, şi nu se mai întorceau. Îi scria fiicei sale frecvent. De auzit, o auzea doar o dată pe an la telefon. În restul anului, când şi când, la radio, când Monica era invitată să vorbească despre teatru.

Cu fiica la Paris, doamna Ecaterina a intrat în vizorul Securităţii care o asculta zi şi noapte. Îi ascultau până şi tăcerea, nu doar ce vorbea. Din rapoartele Securităţii expuse la Casa Miţa Biciclista, reiese că securiştii consemnau şi "liniştea". Se înregistrează fiecare minut pe care Ecaterina îl petrecea în casa ei. Se notează orele la care în casa Ecaterinei nu se auzea nimic, orele în care dormea etc.

La vârsta de 71 de ani, a fost arestată de Securitate. A fost supusă la un tratament dur pentru a accepta să o convingă pe fiica ei să devină agent de influenţă al partidului comunist român în străinătate. Bătrâna refuză, aşa că tratamentul dur continuă. Este chinuită până când intră în comă. Crezând că e moartă, anchetatorii au dezbrăcat-o şi au aruncat-o la morgă.

Ecaterina şi-a revenit însă din comă şi, speriată, a început să bată în uşile morgii. A fost scoasă din încăperea rece. Anchetele s-au reluat. A fost condamnată la ani grei de închisoare şi a murit după gratii. Ucisă, practic, de comunişti, prin relele tratamente care i-au fost aplicate.

"Sensul existenţei mele s-a schimbat total după moartea mamei mele. Un microfon.. solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvaţi, încăierarea cotidiană cu călăii ascunşi în cutele unei utopiei", şi-a descris Monica Lovinescu schimbarea de destin.

O viaţă dedicată luptei cu "călăii" României. Ceauşescu cere să i se taie limba Monicăi Lovinescu

Deşi locuieşte la Paris, Monica Lovinescu trăieşte, sufleteşte, în România. Citeşte mii de scrisori venite din ţară, vorbeşte la telefoane, îi ajută pe românii care ajung în Franţa să obţină azil politic. Toată viaţa ei, la fel ca şi a sotului său, Virgil Ierunca, a fost despre Europa Liberă şi România sub Ceauşescu.

Vocea Monicăi devenise atât de cunoscută în România încât Ceauşescu a vrut să o amuţească definitiv. Pentru a nu mai aduce adevărul într-o Românie condamnată la schizofrenie, o Românie în care oamenii erau obligaţi să-l aplaude pe cel care-i înfometa şi ţinea în frig.

"Nicolae Ceauşescu cere pe aleile palatului din Primăverii unor ofiţeri de Securitate următorul lucru: 'Monicăi Lovinescu trebuie să i se taie limba, ea nu trebuie ucisă, mergeţi şi tăiaţi-i limba'. Statul român a finanţat doi terorişti palestinieni pentru a-i tăia limba. Nişte vecini reuşesc însă să o salveze şi cei doi terorişti finanţaţi de statul român nu reuşesc să îi taie limba", a explicat curatorul expoziţiei, Edmond Niculuşcă, în cadrul unui tur ghidat organizat pe 19 octombrie.

Cu limba intactă dar bătută crunt, Monica Lovinescu a stat în comă câteva zile într-un spital din centrul Parisului. După ce a ieşit din spital, în loc să se îngrijească a mers împreună cu soţul ei direct în faţa Ambasadei Române din Paris pentru a cere eliberarea lui Paul Goma.

Scrisorile la Europa Liberă te puteau costa libertatea. Şi chiar viaţa

Şi, vorbind de Paul Goma, trebuie reamintit că Europa Liberă era nu doar o fereastră spre libertate pentru românii din închisoarea gri ci oferea şi o platformă disidenţilor din ţară. Celor care voiau să dezvăluie ororile regimului şi doreau să facă cunoscute, întregii lumi şi, da, şi compatrioţilor lor ţinuţi în beznă de Securitate, crimele regimului comunist.

Îndrăzneala de a scrie la Europa Liberă se plătea însă scump. Cei care o făceau riscau închisoarea şi chiar moartea. Acesta a fost cazul lui Gheorghe Ursu, inginerul constructor care a dezvăluit lumii, prin intermediul Europei Libere, că Ceauşescu a dat ordin să se sisteze lucrările de consolidare a blocurilor afectate de cutremurul din '77 pentru ca banii să meargă spre construcţia Casei Poporului.

Ursu a fost închis şi ucis efectiv în bătăi. A murit în chinuri groaznice. Înainte să moară, securiştii au vrut două lucruri de la el: să-şi trădeze prietenii cu "convingeri duşmănoase" care l-au ajutat în demersul lui şi să "recunoască" că a luat bani de la Europa Liberă pentru scrisori. N-au reuşit nici una nici alta. Ursu nu era un trădător şi nici nu putea să "recunoască" ceva ce nu a făcut. Scrisorile îi fuseseră dictate de conştiinţă, de dragostea faţă de români şi nu de bani. Curajul său l-a costat viaţa.

Monica Lovinescu revine în ţară. Pleacă însă înapoi dezamăgită. Moare la Paris

După Revoluţie, Monica Lovinescu a revenit în ţară. La punctul de control al paşapoartelor de pe aeroportul Otopeni, funcţionara care verifica actele celor ce intrau în România îi recunoaşte vocea - auzită ani de zile la Europa Liberă - şi, cu ochii în lacrimi, iese din cabina ei de sticlă pentru a o îmbrăţişa.

Şi Monica ar fi îmbrăţişat Bucureştiul şi România, dar nu le-a mai recunoscut... În deceniile de comunism lucrurile s-au schimbat ireversibil. În rău.

"Monica Lovinescu constata un lucru tulburător. Primul lucru care a tulburat-o atunci când s-a întors la Bucureşti a fost felul răstit al oamenilor de a vorbi unii cu alţii. Se pierduse graiul bucureştean pe care îl părăsise în 1947. (...) Ea spune că faptul că a fost denaturat graiul oamenilor înseamnă că trauma este una enormă şi are legătură cu interiorul oamenilor dacă cuvântul a fost atât de tare alterat. Îşi dă destul de repede seama că nu mai are de ce să rămână în România şi pentru ce să se întoarcă aici. Consideră repede Revoluţia ca pe un vis liric", a explicat Edmond Niculuşcă.

Monica Lovinescu a murit departe de ţară, în 2008. Tânjind de dorul mamei sale cu a cărei moarte nu a reuşit niciodată să se împace. Soţul ei a trecut în nefiinţă înaintea ei, redeschizându-i rana pierderii mamei.

Monica a avut dreptate. Revoluţia, "un vis liric". Securiştii sunt încă printre noi. Rescriu trecutul şi prezentul

Într-o emisiune la Europa Liberă, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au vorbit despre asasinarea lui Ceauşescu. Monica Lovinescu considera asasinarea drept una dintre greşelile fundamentale, dar soţul ei nu a fost de acord cu ea: "Nu sunt de acord cu tine, Monica, cu siguranţă România va organiza sute de procese ale torţionarilor şi securiştilor, asta e singura condiţie ca în România să existe o democraţie veritabilă. Altfel progresul va fi unul lent şi se va face doar pe baze biologice (dispariţia fizică, prin moarte de bătrîneţe, a securiştilor şi comuniştilor n.r.)."

Aşa cum bine ştim cu toţii, aceste procese n-au existat însă. La mai bine de trei decenii de la Revoluţie, doar doi torţionari au fost condamnaţi: Vişinescu şi Ficior. Şi niciun securist n-a intrat în puşcărie pentru crime. Dimpotrivă. Recent, cei doi ofiţeri de Securitate acuzaţi că l-au omorât pe Gheorghe Ursu au fost achitaţi.

Prezent la turul ghidat al expoziţiei organizat în data de 19 octombrie, Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, a vorbit despre suferinţa prin care a trecut tatăl său şi despre modul în care Securitatea a dezinformat, a ţinut în frică şi manipulat poporul român. Pentru ca Ceauşescu să pară cel mai iubit fiu al ţării şi un măreţ conducător, Securitatea muncea să acrediteze ideea că în ţară nu există disidenţi. Că toată lumea îl iubeşte pe "cârmaci." De aceea disidenţilor li se fabricau dosare de drept comun. Şi Gheorghe Ursu a fost închis pentru deţinerea a 17 dolari.

"Represiunea pe vremea lui Ceauşescu a fost foarte dură. Au fost mii de oameni arestaţi, dar sub acoperirea miliţiei. Cei care au făcut puşcărie politică au fost relativ puţini. Am avut câţiva eroi dar mult mai mulţi au fost eroi fără glorie", a explicat Andrei Ursu.

Trist este însă, a subliniat el, că după Revoluţie, Securitatea care a terorizat poporul nu a dispărut. Şi-a conservat puterea şi continuă să manipuleze şi azi. Securiştii au tras în români în acel decembrie '89, a punctat Ursu. Apoi, luaţi în braţe de Ion Iliescu, au intrat în Servicii. SRI, SIE etc. Continuă să tragă sfori. Au pârghii în domeniul Justiţiei, în politic, în mass-media. Sunt formatori de opinie, îi vezi pe ecranele TV.

Influenţa Securităţii se vede şi în şocanta motivare a sentinţei prin care Înalta Curte i-a achitat recent pe cei doi securişti acuzaţi de moartea inginerului Ursu. În halucinantul document, cei trei judecători care au dispus achitarea au preluat practic narativele Securităţii şi merg până la a afirma că Gheorghe Ursu - ucis în bătăi după ce a dezvăluit la Europa Liberă că Ceauşescu a dispus sistarea consolidării blocurilor afectate de cutremurul din '77 - n-a fost disident anticomunist.

Mai mult, în condiţiile în care este de notorietate faptul că opozanţii regimului erau zdrobiţi în bătăi de Securitate, închişi, trimişi în închisori etc., judecători susţin că la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului. Practic, prin decizia lor, judecătorii absolvă întreaga Securitate de crimele comise împotriva opozanţilor regimului şi ai lui Ceauşescu.

Expoziţia dedicată Monicăi Lovinescu, dedicată celor a căror viaţa a fost mutilată de comunism

"Dedicăm această expoziţie părinţilor noştri şi părinţilor lor a căror viaţă a fost complet mutilată de regimul totalitar dar care au sperat, pentru noi, că vom trăi într-o lume mai bună (...) Această expoziţie nu este pentru Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (soţul ei), ci pentru noi şi cei care vor veni după noi. A îi uita înseamnă a uita valorile pentru care ei au trăit şi s-au luptat şi a pierde aceste valori", a explicat Edmond Niculuşcă.

Arhiva a fost oferită de Gabriel Liiceanu. Iar valorile în care Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au crezut - libertate, demnitate, adevăr, curaj - transpar din toate scrisorile şi obiectele care o compun. E o expoziţie care merită vizitată nu pentru Monica şi Virgil, ci pentru noi, cei al căror grai s-a schimbat şi care avem nevoie să ne conştientizăm trauma anilor în care n-am putut să spunem ce gândim şi în care ne-am aplaudat torţionarii. Doar adevărul şi conştientizarea ne pot vindeca şi preveni repetarea unor noi tragedii.

* * *

Concept curatorial expoziţie: Edmond Niculuşcă si Andreea Apostu

Arhitectură: Attila KIM architects

Producţie: Atelier VAST

Scenografie Concept: Velica Panduru, Sabina Reus, Irina Artenii

Producţia scenografiei: Tukuma Works (arhitect Ioan Moldovan)

Sunet: Unanim Acoustic Design

Vocile Monicăi Lovinescu, creaţia sonora, concept, editare, pian: Maria Balabaş & Mihai Balabaş

Concept vizual: Eyez&Handz

Comunicare: Amazers Nest

Coordonator de expoziţie şi evenimente: Sabine Schneider-Maunoury