Poveşti de groază din lagărele de muncă ale Chinei

Avocatul chinez pentru drepturilor omului Teng Biao la o conferinţă de presă la sediul german al Amnesty International din Berlin, pe 7 decembrie 2007.
Avocatul chinez pentru drepturilor omului Teng Biao la o conferinţă de presă la sediul german al Amnesty International din Berlin, pe 7 decembrie 2007. (MARCUS BRANDT / AFP / Getty Images)

Este de neconceput ca într-o societate modernă, un cetăţean să fie ţinut in detenţie până la trei, chiar patru ani, doar pe baza deciziilor poliţiei, fără a trece prin nicio procedură judiciară adecvată. Dar în China din zilele noastre aceasta este cruda realitate căreia i-au căzut si îi cad victime sute şi mii de cetăţeni chinezi. Aşa arată realitatea începând din 1957 când oameni de ştiinţă, avocaţi şi cetăţeni din toate categoriile sociale au solicitat insistent desfiinţarea acestui sistem, în timp ce comunitatea internaţională a făcut, de asemenea, presiuni asupra Chinei să-l oprească, prin onorarea unei serii de convenţii internaţionale privind drepturile omului pe care China le-a adoptat. Dar până în prezent, reeducarea prin muncă este încă utilizată pe scară largă.

Lagărele de reeducare prin muncă reţin nu numai criminali mărunţi, dar, de asemenea, şi dependenţi de droguri, prostituate şi clienţii acestora şi persoane cu boli mentale. Din ce în ce mai mult, sistemul acesta a fost folosit pentru a-i persecuta pe practicanţii Falun Gong, pe petiţionari şi pe disidenţi.

Precum majoritatea lucrurilor din viaţă, şi în ceea ce priveşte aceste realităţi ale sistemului opresiv din China, oamenii sunt de multe ori mulţumiţi să se rezume la o impresie generală sau la o descriere de suprafaţă a fenomenelor, fără a le da o şansă sau a avea dorinţa de a le explora şi de a le studia în detaliu, ignorând în special aspectele care ţin de soarta şi de sentimentele persoanelor implicate.

Când vine vorba despre războaie, dezastre, crime în masă, încarcerări şi tortură, avem tendinţa, în mod intenţionat sau nu, să evităm latura lor întunecată şi sângeroasă. Dar exact la acest lucru este bun scrisul, în special scrierile documentare. Este o completare importantă a experienţelor noastre de rutină. Noi trebuie să privim toate aspectele realităţii, nu trebuie să pretindem că aceste lucruri nu s-au întâmplat.

Cartea din faţa mea, "O călătorie care a meritat făcută - O documentaţie a Centrului de Conducere a Reeducării prin Muncă din Beijing", este relatarea martorilor despre sistemul de reeducare prin muncă al Chinei. Aceasta ne dezvăluie sistemul şi, în acelaşi timp, ridică, de asemenea, probleme mult mai mari legate de sistemul politic din China, societate şi natura umană.

Autorul cărţii este doamna Ye Jinghuan, o victimă a fraudei comise de societatea de investiţii "Xin Guo Da" la sfârşitul anilor 1990, în care a fost implicat un fiu al unui fost premier. Pe parcursul a 11 ani de petiţionare, a fost bătută în mod repetat de către poliţie, reţinută, arestată, iar în cele din urmă supusă la reeducare prin muncă.

La Centrul de Reeducare prin Muncă, ea a suferit multe torturi, uneori, fiind pe punctul de a ceda.

Dar ea îşi spunea: "Nu pot muri, nu îmi pot pierde minţile, trebuie să ies vie de aici! Trebuie să le spun tuturor despre cât de malefică este reeducarea prin muncă, şi trebuie să o spun pentru posteritate!"

Datorită refuzului ei de a ceda, lumea are posibilitatea de a vedea adevăratul aspect al reeducării prin muncă. În acelaşi timp, scrisul este cathartic pentru autoare; prin intermediul acestuia, ea este în măsură să reexamineze viaţa şi să participe constructiv la realitate.

II

Potrivit anchetei autoarei, cei mai mulţi dintre petiţionarii deţinuţi în centrele de reeducare prin muncă au fost bătuţi cu bastonul electric şi închişi într-o "cameră neagră mică".

Chiar dacă China a adoptat Convenţia ONU împotriva torturii în 1988, în prezent tortura este încă utilizată pe scară largă în centrele de detenţie, penitenciare, precum şi alte locuri de încarcerare, iar un număr mare de cetăţeni mor sau devin infirmi din această cauză.

Torturile aplicate în lagărele de reeducare prin muncă sunt extrem de crude; brutalităţile la care sunt supuşi practicanţii Falun Gong sunt dincolo de imaginaţie şi continuă să fie comise. Persecuţia împotriva Falun Gong a marcat de mult nadirul civilizaţiei umane, constituind, fără nicio îndoială, crime împotriva umanităţii.

Din păcate însă, atât pe plan internaţional cât şi în China, puţini oameni sunt dispuşi sau îndrăznesc să le condamne. Pentru intelectuali şi politicieni această reticenţă este o ironie şi o ruşine care va creşte odată cu trecerea timpului.

"Caracteristica" închisorilor din China constă în faptul că "autorităţile care aplică legea umilesc şi abuzează prizonierii ca parte a sistemului", a declarat Wang Lixiong atunci când a comentat "Mărturia" lui Liao Yiwu (povestea perioadei de detenţie a poetei în sistemul de reeducare prin muncă). "O călătorie bine meritată" este într-o mai mică măsură o carte despre abuzurile fizice la care sunt supuşi oamenii ci mai degrabă despre "lecţiile" de rutină din lagăre, unde persoanele supuse reeducării prin muncă sunt abuzate şi torturate pe plan mental.

Multe dintre regulile şi cerinţele informale ale sistemului de reeducare prin muncă sunt concepute pentru a umili oamenii, astfel încât să le distrugă demnitatea lor fundamentală de fiinţe umane. De exemplu: "Capul trebuie ţinut în jos atunci când mergi pe holuri, la aliniere sau când vorbeşti cu ofiţerii de poliţie. Standardul pentru ţinutul capului în jos este să te uiţi la vârful degetelor de la picioare".

Un alt exemplu este că nu se poate merge la toaletă decât la ore special desemnate pentru aceasta.

"Pantofii, periuţa de dinţi şi alte obiecte trebuie să fie aranjate într-o linie dreaptă, nici un compromis nu este tolerat".

Dacă te speli pe gât atunci când trebuie să te speli pe faţă, cei care observă te vor striga imediat: "Cine ţi-a spus că te poţi spăla pe gât? Spală-te doar pe faţa, nu ai voie să te speli în nicio altă parte!"

Pentru a-ţi primi mâncarea la ora mesei, persoanele de sex masculin din lagărele de reeducare trebuie să îngenuncheze pe un genunchi, cu ambele mâini ţinând castronul în sus.

Hainele umede nu pot fi uscate pe barele de la pat sau pe scaune nici chiar în timpul nopţii. Nu ai voie să te uiţi pe ferestră.

Persoanele din lagărele de reeducare prin muncă trebuie să se adreseze unul altuia pe nume; dacă numeşti pe cineva "mătuşă" sau "soră", acest fapt va duce la scăderea unui punct pentru comportament. Astfel de cerinţe sunt omniprezente.

În prima zi din Centru, cadrele au precizat, adresându-se noilor veniţi: "Să vă fie clar, să nu credeţi că sunteţi fiinţe umane". Tot îndemnându-i pe oamenii din lagărele de reeducare prin muncă să uite ce înseamnă să fii o fiinţă umană, ofiţerii din administraţie au urmat ei înşişi propria recomandare.

Unele persoane din lagăre le-au rezumat metodele astfel: "Îţi distrug stima de sine; îţi distrug sufletul; îţi umilesc demnitatea şi îţi slăbesc sănătatea". Evident, aceste metode nu sunt menite să "educe şi remodeleze", ci să te degradeze.

La metodele de "disciplinare" fizică se adaugă "transformarea" minţii. Pentru fiecare mică eroare descoperită, trebuie să îţi exprimi regretele în scris. Cei care sunt recalcitranţi, sau nu doresc să renunţe la convingerile lor, sunt supuşi la o formă de pedeapsă prin izolare numită "Bao Jia" (înfăşurat şi sandwich). Două sau mai multe persoane din lagăr sunt folosite pentru a-l pedepsi pe un anume deţinut, care este făcut ”sandwich” 24 de ore pe zi, astfel încât el sau ea să nu aibă niciun fel de libertate de a se se mişca sau de a vorbi.

Alte pedepse includ reducerea punctelor deţinutului, refuzându-i vizitele din partea familiei, extinderea sau ameninţarea cu extinderea sentinţei sale.

Bao Jia pare a fi o invenţie proprie chinezilor. Conform regulilor, deţinuţii din lagărele de reeducare prin muncă desemnaţi să facă ”sandwich” persoana respectivă trebuie să stea la mai puţin de 10 cm distanţă de ea, şi sunt obligaţi să ţină o evidenţă detaliată a fiecărui cuvânt, fiecărei mişcări, precum şi a oricărei modificări a stării de spirit a deţinutului. Chiar şi somnul său trebuie să fie descris.

Odată, Ye Jinghuan a fost dojenită pentru că avea "o expresie prea relaxată" observată de locotenent pe camerele de supraveghere. Împreună cu microfoanele şi difuzoarele mici, acestea ne amintesc cu uşurinţă de ecranele Big Brother din romanul "1984".

În lagăr, cu cât pari mai puternic, mai integru şi mai uman, cu atât mai mult te urăsc ei. Cei care sunt degradaţi până la nivel unui vierme sau unei insecte şi se supun sistemului sau devin asistenţii săi sunt cei mai apreciaţi de către paznicii lagărului.

Cartea spune o poveste: Lu Jing şi Ye Jinghuan au fost colege de cameră şi au devenit prietene bune. Lu o numea pe Ye mamă şi acesta este modul în care Ye o descrie pe fată: "Ea a fost mereu ca soarele, plină de bucurie. A fost atât de înălţătoare pentru mine. Mi-a plăcut foarte mult de ea".

Dar după ce a fost desemnată să o facă ”sandwich” pe Ye Jinghuan pentru un timp, într-o zi, Lu a cedat. Ea i-a spus lui Ye, plângând: "Locotenentul Yuan mi-a precizat că toată lumea îi raporta că niciodată nu te-am mustrat şi că de multe ori vorbeam cu tine şi că obişnuiam să te las să foloseşti baia şi să te speli pe mâini atunci când eram de serviciu. Ştie totul. Mi-a spus că, dacă vreau să-mi reducă pedeapsa, trebuie să-mi schimb atitudinea faţă de tine. Aceasta a susţinut că ştie că suntem prietene de pe vremea când eram în Centrul de Detenţie Haidian şi de aceea nu a zis nimic atât de mult timp. Dar gata! Ye Jinghuan, de acum, trebuie să am grijă de tine în modul în care îmi cere locotenentul, altfel nu voi mai avea nicio speranţă".

Autoarea a spus: "Lu Jing, fă ceea ce vrei să faci, nu te gândi la mine".

Lu Jing a precizat: "Locotenentul mi-a cerut să te cert în fiecare zi, dar eu nu pot să o fac din cauza prieteniei noastre din Centrul de Detenţie Haidian. Dar nu am de ales. Dacă eu nu mă iau pe tine, se vor lua ei de mine. În final, voi primi şi eu tratamentul de tip ”sandwich” la fel ca tine. Dacă devin ca tine, mustrată şi pedepsită în fiecare zi, nu voi putea rezista. Aşa că am de gând să mă protejez pe mine mai întâi. Am fost în închisoare timp de patru ani şi niciodată nu m-am simţit atât de groaznic. Aici sunt numai de patru luni şi nu pot să mai suport".

Din acel moment, Lu Jing s-a schimbat. Este o poveste scurtă despre cum un lagăr de reeducare prin muncă este un loc care îţi distruge şi îţi erodează umanitatea. Pune pe toată lumea într-o dilemă morală: Dacă îţi urmezi conştiinţa, reperele morale de bine şi de rău, îţi vei face rău ţie.

Funcţionează la fel şi pentru deţinuţi şi pentru gardieni. Victimele devin torţionari. În prea multe cazuri, "criminalii" îi supraveghează, îi bat şi îi torturează pe colegii lor prizonieri cu mult dincolo de limita regulilor lagărului, uneori mult mai rău decât o fac gardienii abuzivi.

Pe de altă parte, persecutorii sunt, de asemenea, victime. Deoarece îi abuzează fizic pe alţii şi le distrug demnitatea, ei îşi pierd, de asemenea, integritatea ca fiinţe umane; în timp ce îi fac pe alţii mai puţin umani, devin ei înşişi la fel.

Sistemul reeducării prin muncă este un microcosmos al societăţii chineze, dar şi un microcosmos al sistemului politic din China. Acesta sintetizează capacităţile distructive ale sistemului totalitar. Ran Yunfei, un faimos scriitor chinez şi blogger, a precizat odată: "China este o societate în care oamenii se distrug reciproc". Din această carte, din multele relatări ale martorilor şi din ştirile online blocate, putem vedea confirmarea "răului reciproc" pe care oamenii şi-l fac.

Remarcabil, Ye Jinghuan a reuşit să-şi menţină demnitatea într-un mediu ostil. Ea i-a învăţat pe unii oameni să citească, pe alţii să scrie scrisori. Ea nu a luptat doar pentru drepturile proprii ci i-a ajutat, de asemenea, şi pe alţii să îşi apere drepturile.

Uneori, în lagăr, un protest are de fapt un efect redus, chiar până la punctul în care aceste rezultate pot deveni ceva obişnuit în beneficiul colegilor. Uneori, când Ye Jinghuan protesta, gardienii îi obligau pe alţi deţinuţi "să-i ţină companie" şi ea era forţată să renunţe la luptă, luând în considerare interesele celorlalţi.

În lagărele de muncă, Ye Jinghuan a încercat cât a putut să vadă strălucirea umanităţii din oameni, chiar dacă aceasta era uneori doar o sclipire de lumină ocazională, efemeră, în întunericul din jur. Ea a făcut cele mai mari eforturi pentru a-i înţelege pe răufăcători şi a nu îi trata ca pe nişte simpli monştri. Uneori, acest lucru venea sub forma unui gest de sprijin, a unei priviri înţelegătoare, sau a unui cuvânt cald, toate acestea fiind o reflectare a omeniei care nu a fost distrusă.

Ea comentează despre cadrele din lagăre: "De ce îşi ascund ei mereu partea lor frumoasă în timp ce ne prezintă o parte crudă şi nemiloasă? Pentru că în ochii şi în inimile lor, deţinuţii nu sunt fiinţe umane! De când au început să lucreze acolo, de la douăzeci de ani, liderii lor i-au instruit să devină doar nişte instrumente pentru persecutarea deţinuţilor!"

"O fată luminoasă şi bună la suflet a fost transformată într-o persoană asemenea locotenentului Yang. Orice om cu un minimum de cunoştinţe medicale ştie că o persoană cu tensiune arterială de 180 are nevoie de repaos, altfel va fi periculos. Dar Gu Li i-a ordonat unui astfel de pacient cu hipertensiune, o doamnă în vârstă, să meargă în stânga şi în dreapta non-stop, doar ca să-şi arate nemulţumirea. La Centrul de Conducere, nu doar deţinuţii sunt cei care au fost devastaţi, dar, de asemenea, şi mulţi gardieni tineri care, prin natura lor, nu sunt deloc oameni răi".

III

A înregistra suferinţele înseamnă a preveni ca tragediile să se întâmple din nou. După ce autoarea şi-a obţinut libertatea, ea i-a scris unui cadru ofiţer disciplinar: "Am scris această carte, în speranţa că aceste poveşti de sânge şi lacrimi ale deţinuţilor nu se vor mai întâmpla din nou şi sper că te vei opri din abuzarea deţinuţilor şi vei înceta astfel de încălcări ale drepturilor omului şi lucruri care jignesc Cerul şi raţiunea. Lasă totul să devină istorie!". Dar Ye Jinghuan nu a primit niciun răspuns.

Reeducarea prin muncă este un sistem anti-uman, iar existenţa sa este o ruşine pentru umanitate, nu doar o ruşine pentru poporul chinez, la fel cum Auschwitz nu a fost doar o lecţie pentru Germania, ci pentru întreaga omenire.

Acesta este un sistem malefic conectat la răul din natura umană: acţiunile alese de oameni definesc sistemul, iar sistemul, la rândul său încurajează partea întunecată şi malefică a naturii umane, creând astfel mai multe păcate, nu mai puţine.

Răul instituţional nu ii scuteşte pe oameni de responsabilitatea individuală. Fără factori de acţiune, un sistem este doar o abstracţiune iar legile nu se pun singure în aplicare odată scrise în cuvinte. Dacă pentru toate păcatele dăm repede vina pe "sistemul malefic de reeducare prin muncă" aceasta echivalează cu renunţarea la responsabilitatea individuală a umanităţii şi la sensul vieţii.

Dacă nu există nicio remuşcare şi nicio autoanaliză, păcatele oricărui regim malefic nu se vor opri. Să înfrunţi adevărul şi să refuzi să uiţi sunt precondiţiile pentru reflecţie. Pentru cei care trăiesc sub totalitarism şi cei care au asistat la rele şi la suferinţă, amintirea şi consemnarea sunt o modalitate de a-şi restabili umanitatea şi, de asemenea, o rezistenţă plină de semnificaţie.

Odată ce adevărul este spus, nu mai poate fi învins prin violenţă; odată ce se face o mărturie, aceasta nu mai poate fi îngropată şi uitată.

"Cei care nu îşi amintesc trecutul sunt condamnaţi să îl repete" (Santayana). Fără a-ţi aminti, este foarte dificil să devii o persoană completă; la fel cum fără speranţă, este dificil să dezvolţi natura umană.

Amintirile şi speranţa sunt esenţiale pentru progresul omenirii. Atât acţiunile cât şi visele noastre sunt toate conectate la amintiri. Mulţi autori au discutat despre importanţa politică şi filosofică a memoriei.

Günter Grass consideră că esenţa literaturii este memoria. Când a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1999, acesta a declarat: "Literatura este încă o forţă, oamenii sunt dornici să uite lucrurile, dar literatura le poate aminti pentru o lungă perioadă de timp".

Câştigătorul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel a scris că a îţi aminti "nu este o profesie, nici o ambiţie, ci o obligaţie".

Avishai Margalit a scris o întreagă carte despre "Etica Memoriei" şi crede că relaţiile interpersonale includ obligaţia morală de a-ţi aminti, iar atunci când au loc crime sângeroase împotriva umanităţii sau când umanitatea universală este atacată, indivizii poartă responsabilitatea morală de a păstra amintirea faptelor. Oamenii trebuie să îşi amintească evenimentele rele care distrug omenirea.

Totalitarismul încearcă să controleze amintirile, făcându-i pe oameni să uite istoria reală. Cei care îndrăznesc să spună adevărul sunt pedepsiţi în fel şi chip, pentru că adevărurile din scrierile şi discursurile lor constituie adesea testimoniale ale crimelor pe care conducătorii regimurilor totalitare doresc să le ascundă.

Dacă nimeni nu mărturiseşte şi nu îşi aduce aminte, suferinţa oamenilor nu se va opri, iar autorii îşi vor continua crimele cu impunitate.

Trebuie să fim demni de suferinţele imense la care am fost supuşi. Suferinţa din ultimul secol abatută asupra semenilor noştri din China este similară cu experienţa de la Auschwitz.

Liao Yiwu, Yang Jisheng, Zheng Yi, Long Yingtai, Yang Xianhui, Yan Zhengxue şi alţi scriitori au scris lucrări puternice; şi avem motive să expunem amintiri şi povestiri ale suferinţei trecute şi prezente şi mai puternice.

China poate da scriitori ca Wiesel, Solzhenitsyn, Celan şi Kapuscinski şi aşteptăm cu nerăbdare scrierile lor. Literatura, fie sub forma mărturiei directe fie ca operă de ficţiune, trebuie să exprime adevărul istoric pentru posteritate,"torturându-ne" sufletele cu întrebări adesea crude, şi să privească cu compasiune la viitorul rasei umane.

Teng Biao este unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi ai drepturilor omului şi cercetător juridic în China. Acest articol este o versiune editată a traducerii publicată pe blog-ul Văzând Roşu în China (seeingredinchina.com ) a prefeţei unui memoriu intitulat "O călătorie care a meritat făcută - O documentaţie a Centrului de Conducere a Reeducării prin Muncă din Beijing". Permisiunea de a publica acest material a fost acordată cu recunoştinţă de Teng Biao şi Seeing Red.