Relaţia Israelului cu diaspora şi provocările de securitate (I)

Conferinţa inaugurală a Centrului de Studii Israeliene din SNSPA a abordat teme actuale din societatea şi politica israeliană precum relaţia societăţii israeliene cu diaspora evreiască, ameninţările şi provocările de securitate cu care se confrunta Israelul în regiune, relaţia evreilor cu minoritatea arabă şi problemele pe care le întâmpină aceasta în accesul la educaţie.

În prima zi de conferinţă, profesorul Almog Oz, de la Universitatea din Haifa, a făcut o prezentare sociologică a societăţii israeliene, care în opinia sa este ”o societate multiculturală şi foarte dinamică, de fapt o colecţie de subculturi, o ciorbă israeliană”. El a reamintit că în prezent 70% din populaţie este născută în Israel.

La rândul său profesorul de istorie şi politologie, Raphael Vago, a făcut o prezentare despre relaţia între Israel şi diaspora evreiască. Discuţia ar trebui să plece în opinia lui Vago de la cine este considerat evreu în diaspora şi cine este considerat evreu de statul israelian. ”În 1948 diaspora, traumatizata naţiune evreiască, preţuia statul Israel ca pe un copil nou-născut, a cărui supravieţuire nu era garantată. Ca urmare susţinerea evreilor din străinătate era necondiţionată mai ales că exista un sentiment de vină că nu s-a făcut mai mult în timpul Holocaustului. Această susţinere nu a ţinut cont de orientarea politică a guvernului din Israel, chiar dacă au avut loc dezbateri interne”, explică istoricul israelian. În prezent, majoritatea evreilor trăiesc în Israel şi mai puţini în diaspora. Oricum statul Israel a jucat rolul de factor unificator pentru diaspore. Liantul şi cea mai puternică caracteristică a identităţii naţiunii evreieşti a fost atitudinea pro-Israel. Până la războiul de şapte zile din 1967, Israelul a fost pentru diaspora evreiască un ”mit viu” iar aceasta a contribuit financiar la construirea de şcoli şi spitale. După acest război s-a ajuns la o polarizare puternică între dreapta şi stânga şi în privinţa conflictului arabo-israelian, iar statul Israel a devenit un factor de divizare în diaspora, unde au avut loc discuţii aprinse despre atitudinea care trebuie adoptată faţă de politicile Israelului.

Mai târziu suportul material direct din partea diasporei a fost înlocuit de un lobby evreiesc puternic. Totuşi diaspora şi statul Israel au acum moduri diferite prin care-şi exprimă identitatea evreiască. În grupurile de tineri şi referirile la Holocaust sunt mai rare. Tinerii evrei din diaspora sunt mai puţin interesaţi de ce se întâmplă în Israel. De cealaltă parte, evreii din Israel nu-i percep pe cei din diasporă ca un hinterland evreiesc. Ei nu ştiu prea multe lucruri despre viaţa în diaspora. Mai mult, evreii liberali resping folosirea referirilor la Holocaust pentru motive politice. Profesorul Vago consideră că în prezent raportul s-a inversat, supravieţuirea diasporei devenind un proiect israelian.

Ameninţările la adresa Israelului

n 1948 diaspora, traumatizata naţiune evreiască, preţuia statul Israel ca pe un copil nou-născut, a cărui supravieţuire nu era garantată. Ca urmare susţinerea evreilor din străinătate era necondiţionată. Profesorul Vago consideră că în prezent raportul s-a inversat, supravieţuirea diasporei devenind un proiect israelian.

O altă problemă discutată a fost cea a provocărilor de securitate cu care se confrunta Israelul în regiune. ”Oaza israeliană dintr-o mare arabă” s-a temut cel mai tare de-a lungul timpului de folosirea armelor de distrugere în masă de către vecinii săi, a afirmat Eitan Barak, conferenţiar la Hebrew University Of Jerusalem. Chiar dacă Egiptul a folosit arme chimice în timpul războiului civil din Yemen la începutul anilor 1960, Cairo n-a făcut acelaşi lucru împotriva Israelului în războaiele din 1967, 1973. Odată cu dezvoltarea unor arme nucleare, Israelul a fost nevoit să-şi redefinească strategia de apărare pentru că nu-şi putea apăra populaţia de astfel de atacuri. Noua doctrină Sharon/Begin punea accentul pe împiedicarea oricărui stat arab duşmănos să obţină arme nucleare, fie prin diplomaţie sau prin mijloace militare.

Această doctrină a fost implementată cu succes în Irak şi neoficial în Siria, dar nu a putut fi aplicată atât de uşor în cazul Iranului. În plus, Israelul a păstrat strict secret propriul său arsenal nuclear ( în cadrul aşa numitei politici de opacitate), în ciuda intensificării presiunilor făcute de statele arabe asupra comunităţii internaţionale pentru a dezvălui programul său nuclear. Israelul n-a semnat însă Tratatul de neproliferare nucleară.

Profesorul Eitan Barak a subliniat că SUA au capacităţi superioare Israelului şi ar putea ataca facilităţile nucleare iraniene, dar nu o vor face. Pe de altă parte, acestea sunt răspândite în toată ţara, care este foarte întinsă, ceea ce face un atac şi mai complicat. Oarecum paradoxal Barak recunoaşte dreptul Iranului de a dezvolta o armă nucleară pentru că acest stat a fost atacat de Irak cu arme chimice. ”Însă aşteptarea statelor arabe ca Israelul să renunţe la armele sale nucleare este nerealistă, iraţională”, consideră Barak. În plus, expertul israelian afirma că Iranul foloseşte acum discuţia despre arsenalul nuclear israelian pentru a distrage atenţia comunităţii internaţionale de la propriul program.