ROSSINI - Bucuria de a trăi

GIOACCHINO ROSSINI - născut la 29 februarie 1792 la Pesaro şi decedat la 13 noiembrie 1868 la Passy, Paris - este un compozitor italian care şi-a câştigat faima pentru cele 39 de opere ale sale, deşi a scris şi multe cântece, piese de muzică de cameră şi pian, precum şi muzică sacră. El a stabilit noi standarde atât pentru opera comică, cât şi pentru opera serioasă, înainte de a se retrage de la compoziţia pe scară largă, când avea doar 37 de ani, la apogeul popularităţii sale.

Viaţa lui Rossini, un personaj de un talent enorm, un amestec de "nebunie" şi geniu, ar putea fi un roman de aventuri de la copilăria umilă, la bogăţie şi faimă absolută, ipohondric, afemeiat, maniaco-depresiv, bucătar inovator şi mare devorator de delicatese culinare.

Compozitorul - unul dintre cei mai populari compozitori ai tuturor timpurilor - afirma: ”Toate felurile de muzică sunt bune, cu excepţia celei plictisitoare…”

Micul geniu

Fiu al lui Giuseppe Rossini, trompetist în trupa municipală locală, şi al cântăreţei Anna Guidarini, a studiat cu Giuseppe Prinetti la Bologna şi cu preotul Giuseppe Malerbi la Lugo (1802-1805). Apoi s-a mutat cu familia înapoi la Bologna, unde şi-a continuat studiile muzicale sub conducerea lui Angelo Tesei, elevul lui Stanislao Mattei. Deja binecunoscut în bisericile bologneze şi academiile private ca tânăr virtuoz cântăreţ şi deoarece cânta la vioară şi clavecin, în 1806, la vârsta de 14 ani, Rossini s-a înscris la Liceul muzical, unde a studiat mai întâi violoncelul, apoi şi-a urmat studiile muzicale sub conducerea părintelui Mattei; aici s-a îndrăgostit de compoziţiile lui Mozart şi Hayden, câştigându-şi porecla de Tedeschino sau „micul german”.

A terminat Liceul în 1810, compunând în aceşti ani simfonii, arii, variaţii pentru instrumente de suflat, cantata „Il pianto d'Armonia” (Strigătul Armoniei) şi opera „Demetrio e Polibio”, care avea să fie interpretată la Roma, în 1812.

Calea spre succes – serie de capodopere

În 1810, opera lui Rossini „La cambiale di matriminio” (Factura de căsătorie) a fost pusă în scenă la Veneţia, unde a avut succes, după care au urmat alte premiere în Bologna, Veneţia, Ferrara, Milano etc. Rossini şi-a împărţit timpul între Veneţia şi Milano, lucrând atât la opere serioase cât şi la opere buffe, care au avut diferite grade de succes. Astfel, a devenit o vedetă şi un iubit al criticilor - Stendhal l-a lăudat pe acest tânăr afirmând că este un talent extraordinar. Între 1810-1823 a scris 34 de opere pentru scena italiană, inclusiv opere comice: „Bărbierul din Sevilla” (pentru care Beethoven l-a lăudat călduros), „Un italian în Alger”, „Cenuşăreasa”, care au adus la cea mai înaltă expresie tradiţia operei buffă, pe care a moştenit-o de la maeştrii Domenico Cimarosa şi Giovani Paisiello. De asemenea, a compus şi opere serioase: „Othello”, ”Tancredi” şi „Semiramidele”; toate acestea au atras admiraţia pentru inovaţia lor în ceea ce priveşte melodia, culoarea armonică şi instrumentală şi forţa dramatică.

Rossini a plecat din Veneţia la Napoli, acceptând invitaţia impresarului Domenico Barbaja (1815-1822). Astfel, a început ceea ce este cunoscut sub numele de perioada napolitano-romană a lui Rossini, care a continuat până în 1823. Până atunci, lucrările lui Rossini erau cunoscute în toată Italia, iar producţia sa masivă şi viteza mare cu care a lucrat deveniseră legendare. La Napoli s-a alăturat sopranei Isabella Colbran, primadonă a teatrelor napolitane, cu care are premiera operei „Elisabeta, regina Angliei”, în 1815. Isabella Colbran, cu opt ani mai în vârstă, a devenit soţia acestuia la 16.03.1822, însă s-au separat legal în 1837.

În fapt, soţii s-au separat din septembrie 1830, după care Rossini a pleacat definitiv la Paris, unde a cunoscut-o pe Olympe Pelissier, pe care o va cere în căsătorie în 1846 (la un an după moartea primei soţii).

Isabella Colbran (wikipedia.org)

La sfârşitul anului 1824, Rossini s-a mutat la Paris pentru a regiza Théâtre Italien şi în scurt timp avea să devină o vedetă pe scena muzicală pariziană. A pus în scenă unele dintre operele sale anterioare, precum şi versiuni reelaborate ale Le Siège de Corinthe (1826) şi Moïse (1827). În această perioadă cât a stat la Paris, Rossini a compus şi ultimele sale trei opere: Il viaggio a Reims (1825), Le Comte Ory (1828) şi William Tell (1829). Aceasta a fost ultima operă, deoarece se retrage la 37 de ani în plină glorie.

A fost admirat de Verdi, care a afirmat despre „Bărbierul din Sevilla” că este „cea mai frumoasă operă buffă care există”, de Stendhal care a fost „fascinat de tandreţea personajului italian”, de Hegel, Beethoven şi alţii.

Marele compozitor afirma: „Toţi muncim pentru trei lucruri: faimă, aur şi plăcere. Am faimă, nu am nevoie de aur şi plăcerile de altădată mă plictiseau”.

Retragere anticipată

În mai 1855, Rossini s-a mutat în vila sa din zona Passy din Paris, care a devenit curând un centru de activitate şi un punct de interes pentru artişti de tot felul. A devenit faimos pentru saloanele sale muzicale de sâmbătă, frecventate în mod regulat de muzicieni parizieni şi cercuri artistice şi de modă, pentru care a scris piese de muzică de cameră, muzică sacră şi diverse compoziţii. Printre invitaţi s-au numărat Franz Liszt, Anton Rubinstein, Giuseppe Verdi, Meyerbeer şi Joseph Joachim. Ultima compoziţie extraordinară a lui Rossini a fost „Petite Messe Solennelle” (muzică sacră) din 1863, care a fost interpretată pentru prima dată în 1864.Tot acum, Rossini a fost numit „Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare de către Napoleon al III-lea. În vila sa din zona Passy din Paris avea să trăiască tot restul vieţii, onorat şi curtat.

Rossini a murit subit la 13 noiembrie 1868, la 76 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris, dar în 1887 rămăşiţele lui au fost transferate la Basilica di Santa Croce din Florenţa. Giuseppe Verdi a fost printre cei care au promovat acolo o liturghie în memoria lui.

Motivele retragerii lui Rossini de la operă au fost discutate continuu încă din timpul vieţii sale. Unii au bănuit că la vârsta de treizeci şi şapte de ani şi în stare de sănătate precară, după ce a scris treizeci şi nouă de opere, el a plănuit pur şi simplu să se pensioneze şi să rămână la acel plan. Într-un studiu al compozitorului din 1934, criticul Francis Toye a inventat sintagma „Marea renunţare”, numind pensionarea lui Rossini un „fenomen unic în istoria muzicii şi greu de egalat în toată istoria artei”: motivul pentru care artistul a renunţat deliberat, în floarea vârstei, la acea formă de producţie artistică ce l-a făcut celebru în întreaga lume civilizată nu poate fi decât boala, reprezentând un factor major în pensionarea sa.

I-a lăsat lui Olympe bani şi moşia sa, care, după moartea ei, zece ani mai târziu, a trecut la comuna Pesaro pentru înfiinţarea unui liceu muzical şi a unei case pentru cântăreţii de operă pensionaţi la Paris.

„Fundaţia G. Rossini” a fost creată în oraşul Pesaro în 1940 şi foloseşte fondurile lăsate de compozitor oraşului. Aceasta susţine „Festivalul de Operă Rossini anual în Pesaro şi se dedică păstrării documentelor (partituri, autografe, ediţiile critice ale compoziţiilor sale) ce au aparţinut compozitorului.

Mai există o „Fundaţie Rossini” în Mexic, care ca şi cea italiană, prezintă „Festivalul Rossini”. Muzica sa a fost folosită în peste 750 de filme şi 180 de emisiuni de televiziune.

Muzica lui Rossini continuă să ne ofere bucuria de a trăi.