De Crăciun, câţiva nostalgici o să plângă iar pe cine nu trebuie. Ucigând, încă o dată, victimele Revoluţiei

Victime din timpul evenimentelor din decembrie 1989, Cluj.
Victime din timpul evenimentelor din decembrie 1989, Cluj. (romaniadacia.wordpress.com)

Acum exact 27 de ani se murea în stradă. La început a tras armata, la ordinele lui Ceauşescu. Apoi s-a tras la ordinele celor pe care Ceauşescu îi încălzise la sân, când a venit rândul dictatorului.

Dintr-un Ceauşescu supradimensionat şi gonflat ca o gogoaşă sfruntată, a rămas nimic; şi, odată cu el, un comunism de tip vechi ieşea din scenă. Dar ieşea în modul pe care comunismul îl ştie cel mai bine - prin crimă şi teroare. Un alt tip de comunism intra din scenă; fiind plămădit din aceeaşi esenţă cu primul, a intrat prin acelaşi mod - crimă şi teroare. S-a mai folosit de întregul său arsenal de făţărnicie pentru asta - diversiune, instigare, minciuni - ca să pară nou-nouţ. Cu faţă umană.

Aşa se face că, în ciuda sângelui care a strigat la cer vinovăţia unei lovituri de palat ce se legitimiza printr-un spectacol sângeros pe străzile Bucureştiului, călăii şi-au împărţit scaunele. Au prăduit ţara şi au inventat vinovăţii şi crime exact celor care încercau să ajute (Coposu, Raţiu etc).

Eroii au murit. Cei care ar fi putut şi ar fi vrut să aducă valoare ţării au murit în stradă, au plecat în alte ţări, au fost ocultaţi, sau au îmbătrânit pur şi simplu.

Noi am rămas cu slujbele de pomenire. Cu evocarea lor, abstractă, în fiecare decembrie. Şi cu călăii lor - călăii noştri. Cu „veacul nostru” ce „ni-l umplură saltimbancii şi irozii”.

Comunismul a ucis mereu elitele. Din artă, din ştiinţă, medicină, arhitectură, religie. Cel puţin pe cei care n-au făcut pactul. Adică, pe cei mai buni.

Comunismul (şi cel vechi şi cel nou) a venit mereu cu partea urâtă a vieţii: a dărâmat ce a fost frumos (să nu uităm cum a ras cartiere întregi, cum a băgat buldozerele în biserici şi monumente istorice) şi a construit clădiri cu aspect de închisoare.

Dar… „morţii cu morţii şi vii cu vii” spun, cu elan proletar, „realiştii” zilei.

Cine mai vrea astăzi să dea două gânduri pe ce a fost, atunci, în decembrie, pe ce e acum, în decembrie, când totul trebuie să fie cool, când totul devine spectacol, iar comunismul, sub formă de salam, apare în reclamă? Dacă mai vine şi vreun tataie care spune că era mai bine înainte, cum îi arăţi tu nepotului născut după '90, că, de fapt, nu era? Cum îi explici tu cum eram cu toţii urmăriţi, controlaţi, suspectaţi, îndobitociţi, flămânziţi, înfriguraţi, cum printre cei pe care îi consideram prieteni se aflau turnători care acceptau să ne urmărească, suspecteze, denunţe, la rândul lor?

E al 27-lea decembrie de când s-a murit ca să nu mai trăim aşa. „Vom muri şi vom fi liberi”. Moartea devenea dintr-o dată, în acele zile imposibile de sfârşit de '89, (în alte ţări Cortina de Fier a căzuse deja), o variantă mai demnă decât eternul compromis cu ceva ce nu erai tu. Ceva cu care nu puteai trăi: disimulare şi minciună nesfârşită, ură şi suspiciune, tot acel set obligatoriu cu care opera comunismul şi care îţi coroda zi de zi esenţa de fiinţă umană.

Cum să le explici tinerilor azi, că tinerii aceia care au murit strigând „Jos Comunismul!”, sau care i-au văzut pe alţii murind lângă ei, voiau o viaţă de oameni, nu de cârtiţe? Cum să explici generaţiei selfie, că tânăra deputată Corina, în ciuda calităţilor sale fizice, şi a rudelor sale, nu i-ar putea reprezenta foarte bine pentru că nu despre siluetă trebuie să fie vorba, ci despre caracter şi grija faţă de neam?

Din fericire pentru criminali, slujbele de pomenire se termină repede şi fără consecinţe. Viaţa se va întoarce la „liniştea” care acum 27 de ani ni s-a „sugerat” că e soluţia. Oricum, fiecare e prins cu alergătura de sărbători.

De Crăciun, câţiva nostalgici o să plângă iar pe cine nu trebuie. Ucigând, încă o dată, victimele Revoluţiei.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii