Politica economică a Franţei: blestemul anului II

Toţi şefii de stat, de la Valéry Giscard d'Estaing până în prezent, au trebuit să-şi schimbe politica la doi ani de la alegerea sau realegerea lor, ceea ar putea fi numit 'blestemul anului II'. Valéry Giscard d'Estaing, apoi François Mitterrand şi Jacques Chirac în cursul celor două mandate, sau chiar Nicolas Sarkozy, toţi au procedat la fel, scrie Le Figaro în ediţia de luni.

Modul în care s-au produs aceste schimbări a fost mai mult sau mai puţin dramatic. Demisia premierului Jacques Chirac în august 1976, din cauza unor neînţelegeri cu preşedintele republicii, a fost răsunătoare, la fel ca şi schimbarea strategiei economice. Valéry Giscard d'Estaing a apelat atunci la 'cel mai bun economist al Franţei', Raymond Barre, care avea drept misiune redresarea finanţelor publice.

Şapte ani mai târziu, François Mitterrand îl păstrează pe premierul Pierre Mauroy, dar programul de austeritate adoptat în martie 1983 pune capăt experienţei de 'relansare a consumului popular'. Fatalitatea 'anului II' a marcat al doilea mandat de şapte ani al lui Mitterrand. 'Reabilitarea cheltuielilor publice' a fost reuşita lui Michel Rocard, care a devenit premier în 1988. Şi el a obţinut doi ani de creştere în mare măsură datorită a ceea ce s-a numit atunci 'contra-şocul petrolier'. Dar războiul din Golf din 1990 duce la creşterea preţului petrolului şi situaţia se schimbă.

Cele două mandate ale lui Jacques Chirac au fost şi ele marcate de legea nescrisă a celor 'doi ani'. În primăvara lui 1997, este dizolvată Adunarea naţională. Adoptarea monedei euro, prevăzută pentru 1 ianuarie 1999, impune menţinerea deficitului bugetar în limita de 3% din PIB şi, deci, aplicarea unor măsuri nepopulare. Guvernul lui Alain Juppé consideră că va fi mai uşor dacă se organizează alegeri anticipate, dar va urma o coabitare dreapta-stânga de cinci ani de zile.

Jacques Chirac şi-a schimbat din nou politica în cel de-al doilea mandat, condiţiile fiind mai puţin dramatice. În primăvara lui 2004, destituirea unor miniştri din 'societatea civilă' (Francis Mer, ministrul economiei şi finanţelor, şi Luc Ferry, ministrul tineretului, educaţiei şi cercetării) constituie partea cea mai vizibilă. Dar, în acelaşi moment, flexibilizarea 'pactului european de stabilitate', hotărâtă în acord cu cancelarul german Gerhard Schröder, va avea efecte devastatoare. Era un fel de cutia Pandorei a deficitelor care a fost deschisă în Franţa şi în zona euro.

Nici Nicolas Sarkozy nu a scăpat de acest 'blestem'. El mizase iniţial pe o 'politică a ofertei şi a reformelor', aşa cum precizează profesorul Jean-Paul Betbeze în ultima sa carte '2012. 100 de zile pentru a desface sau reface Franţa'. Comisia Attali pentru liberalizarea creşterii viza armonizarea ţării cu 'lumea care înregistrează cel mai mare val de creştere economică din istorie', dar în iarna 2008-2009 se declanşează cea mai gravă criză mondială din 1930 până în prezent.

Mai mult decât oricare din predecesorii săi, Nicolas Sarkozy este îndreptăţit să beneficieze de circumstanţele atenuante ale unui mediu internaţional ostil. Aceasta ar fi principala explicaţie pentru toate schimbările, uneori cu 180 de grade, în raport cu programele electorale de campanie.

În 2002, când Lionel Jospin şi Jacques Chirac se înfruntau la prezidenţiale, ei estimau amândoi o creştere de 3% pentru viitorul mandat de cinci ani, dar ea nu avea să fie decât de 1,8%. Niciunul din cei doi candidaţi nu prevăzuse că intrarea Chinei în Organizaţia Mondial a Comerţului, în 2001, avea să bulverseze competiţia mondială.

Candidaţii vorbesc în mod constant de creştere, ca şi cum ea ar pica din cer, potrivit Le Figaro. Ar face mai bine să spună în ce fel propunerile lor contribuie la creşterea potenţială a ţării, consideră ziarul. Aceasta nu depinde de mâna de lucru calificată şi de investiţiile productive ale întreprinderilor. Or, aşa cum spune Olivier Ferrand, preşedintele grupului de reflecţie 'Terra Nova', apropiat al stângii, 'creşterea potenţială nu depăşeşte acum 1%'. Deci previziunea menţionată de François Hollande, de 2%-2,5% din 2015, nu este 'plauzibilă'.